„Aș vrea să știu totul. Aș vrea să fiu pregătit(ă) pentru viitor și să fac pace cu tot trecutul. Aș vrea să am parte numai de surprize plăcute. Aș vrea să știu la ce să mă aștept și să fie totul cert, fără dubii ori decizii care mă pun în dificultate. Aș vrea să fiu sigur(ă) că tot ceea ce fac este corect și va avea o finalitate pozitivă. Aș vrea să nu mai greșesc, să nu mai fiu nevoită să-mi asum consecințe neplăcute. Aș vrea ca totul să (îmi) fie clar și sigur. Aș vrea să mă simt eu în siguranță. Pentru că aș vrea mult, dar tare mult să dețin controlul. În ceea ce mă privește pe mine, gândurile, sentimentele, acțiunile mele, în ceea ce te privește pe tine și chiar pe voi toți. Aș vrea liniște.“
Ceea ce am descris mai sus reprezintă fațete ale fugii după control, după ceea ce este previzibil sau predictibil ori ușor de anticipat, persoana fiind tributară principiului potrivit căruia ceea ce este cert are un potențial dureros mai scăzut. La modul pur teoretic, cu cât ar crește gradul de certitudine, cu atât ar trebui să scadă presiunea, stresul, așteptările noastre de la propria persoană sau ale celorlalți în ceea ce ne privește.
Să presupunem că pornim de la ideea potrivit căreia incertitudinea este echivalentul nisipurilor mișcătoare. Atunci, cel puțin la fel de adevărată ar putea fi și afirmația că deținerea controlului este, în sine, o iluzie, la care apelăm în speranța creșterii șanselor de a ne adapta în așa fel încât să nu fim răniți. Însă, mai devreme sau mai târziu, sănătos pentru noi este să acceptăm că apariția situațiilor generatoare de incertitudine este, în mare parte, inevitabilă.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Efectul de bumerang al intoleranței la incertitudine
Cu atât de multe roluri sociale care ne presează în mod curent să le facem față (părinți, soți sau parteneri, angajați sau antreprenori, prieteni, amici, cunoștințe ai unora, prestatori de servicii ai altora, consumatori de hobby-uri și multe altele în care se regăsește fiecare), o situație nouă, impredictibilă și ambiguă are toate șansele să genereze incertitudine[1].
Să luăm, spre exemplu, o promovare la serviciu, care vine la pachet cu multe sarcini noi. Aceasta are darul de a da naștere unor gânduri inconfortabile, de genul „Cum voi face față, dacă sarcinile sunt așa grele?“. Ce se întâmplă ulterior pe firul poveștii cu potențial de adevăr este că situația, în sine una măgulitoare, dobândește un iz amenințător la adresa propriei stări de liniște.
Mai concret spus, convingerea negativă despre incertitudine face să răsune în urechi imperativul „Nu accept să nu pot controla ceea ce se întâmplă!“. Presiunea pusă asupra propriei persoane dă naștere unui du-te-vino inconfortabil, a unui așa zis ciclu al îngrijorării: „Și dacă se va întâmpla (să eșuez, să fiu dat afară…)?“, apoi urmarea: „N-o să-mi mai pot întreține familia“. Și din nou: „Și dacă…, o să-mi pierd statutul“. „Și dacă…, o să fiu părăsit“.
Desigur, în plan fiziologic, senzațiile neplăcute nu întârzie să apară – anxietate, neliniște, transpirații, încordare musculară, în esență nopți albe și zile negre, indiferent de situația generatoare. Mereu la datorie, corpul trage semnalul de alarmă, depinde de noi dacă ne oprim să ascultăm ce ne transmite. În plan comportamental, paleta e diversă – lucru în exces, în contextul dat, așteptarea recunoașterii meritelor, presiune pusă asupra subordonaților, control excesiv etc. Iar sensul și scopul acestor comportamente de siguranță este tocmai de a susține ciclul nesfârșit al îngrijorării, pentru a ne iluziona că întreprindem ceva.
℗PUBLICITATE
Și, totuși, ce putem controla?
Este foarte important să cunoaștem o parte dintre aspectele pe care le putem realmente controla, în contrast cu cele asupra cărora nu avem control. Această diferențiere ne ajută să ne ajustăm așteptările, să ne stabili obiectivele pe care dorim să le atingem, fără un cost (psihologic, emoțional, afectiv, fiziologic) pe care nu dorim să ni-l asumăm.
- Așadar, putem să ne controlăm propriul comportament (intern și extern) în momentul prezent[2] – cu alte cuvinte, ceea ce spunem și facem pentru a-i influența pe ceilalți sau propriul viitor. Dar NU putem controla ceea ce spun sau fac alte persoane.
- Putem controla semnificația pe care o acordăm unor experiențe din trecut, însă nu avem nimic de spus în legătură cu ceea ce se va întâmpla în viitor ori ce s-a petrecut deja în trecut.
- Nu putem controla majoritatea gândurilor, precum și cea mai mare parte a emoțiilor și sentimentelor noastre, în schimb ceea ce putem controla este felul în care ne interpretăm gândurile.
- La fel, senzațiile fizice pe care le experimentăm par să aibă propria voință, dar cum interpretăm și răspundem la ele ne aparține.
- Felul în care reacționăm la propriile emoții și sentimente, însă nu ele în sine.
- Nu controlăm amintirile pe care le avem, în schimb putem controla felul cum ne interpretăm amintirile.
- E un obiectiv nerealist să ne propunem să obținem mereu rezultate pozitive, pe când ceea ce spunem și facem pentru a obține rezultatele pe care ni le dorim se poate transpune cu succes în practică.
- Controlăm cum ne comportăm în funcție de ce fel de persoană ne dorim să fim, dar nu felul în care ceilalți ne judecă și ne percep.
- Nu deținem controlul în ceea ce privește evenimentele negative de viață (cum ar fi divorțul, boala, suferința celor dragi nouă, dezastrele naturale, crizele globale, războaiele, pandemiile etc.), însă alegerea de a acționa în raport cu valorile de viață personale în cadrul acelor evenimente negative, folosind totodată compasiunea și autocompasiunea, ne aparține.
Ce-mi este clar, cel puțin până în acest moment, e că singura certitudine pe care o putem avea e propria trecere în neființă. Tot restul călătoriei noastre, pasagerii de scurtă sau lungă durată cu care ne intersectăm, iubirea pe care o primim sau o dăruim, dorințele care prind sau nu contur, frumusețea ori farmecul ființei noastre, toate sunt supuse incertitudinii.
Dar mai știu și că avem liber arbitru, pe care-l putem oricând îndrepta înspre a privi viața prin lentila iubirii și a compasiunii față de ceilalți, dar în special față de propria persoană. Căci „pe tărâmurile incerte ale iubirii intrăm cu un mănunchi de speranțe, bucuroși că am găsit ceea ce căutam, dar orbi cu privire la toate durerile pe care le vom avea de îndurat; în același timp, să nu uităm că negativitatea distruge siguranța, în timp ce blândețea, duioșia și vulnerabilitatea acceptată o cultivă“. (Gáspár György)
Dacă vrei să afli mai multe despre cum poți gestiona teama de a pierde controlul pe diverse paliere ale vieții tale, îți recomandăm Ghidul perfecționistei pentru pierderea controlului de Katherine Morgan Schafler, și Cum să-ți îmblânzești anxietatea, de James Withey, o carte care discută fără reținere despre un subiect pe care societatea încă îl consideră delicat: anxietatea și toate manifestările ei.
[1] Adaptare după Robichaud, Koerner & Dugas, 2019.
[2] adaptare după Russ, 2019 și Hindman, 2021.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
