skip to Main Content

Doctor în psihologie, psihoterapeut cu mai multe formări și o certificare internațională, Raluca Anton se numără printre cei mai populari psihoterapeuți ai momentului. Când o asculți, este greu să nu-i simți pasiunea față de psihologie, iar când o citești, descoperi cât de fascinant și de uman este modul în care gândește. Iar când ține cursuri, pare că este exemplul de psihoterapeut pe care-l vezi doar în filme și seriale. În această toamnă, Raluca și-a lansat prima carte, Terapie 1 la 1 cu sinele tău. Drept urmare, am invitat-o la o conversație despre ce a scris, despre cum a trăit ce a scris și despre ce schimbări a adus în viața ei această carte.

Primul capitol din cartea ta se numește „Totul începe de la o poveste“. La fel am vrea să începem și noi acest interviu. Care este povestea ta și cum a început aventura ta pe tărâmurile psihoterapiei?

Cred că povestea mea pe acest tărâm a început de la o curiozitate extremă pe care o am pentru lume. Am fost mereu foarte dornică să descopăr poveștile din spatele poveștilor. Sunt mereu curioasă să descopăr cum arată bucătăria unui restaurant și să văd întreaga mișcare de acolo, camerele din casele oamenilor, ador să mă uit pe geam în țările care nu au garduri prea înalte sau perdele. Cred că asta vine și din faptul că am stat mult cu mine de-a lungul creșterii mele, fiind un copil singur la părinți. Singurătatea aceasta percepută (faptic, fizic nu am fost niciodată singură acasă) a venit și cu costuri emoționale, dar și cu beneficiile ei. Așa cum am mai spus de-a lungul timpului: din același loc de unde vine suferința, vine și bucuria. E nevoie doar să îi facem loc. Așadar, eu cred că din același loc al singurătății percepute a venit și suferința mea, dar și curiozitatea de a descoperi lumea și, astfel, de a mă simți mai puțin singură. Apoi, pornind de la asta, mama îmi spunea mereu că a fi cu oameni și printre oameni este ceva ce mi se potrivește bine. Ai mei m-au încurajat mereu să încerc de toate și m-au susținut în orice mi-am dorit din punct de vedere profesional, spunându-mi cam ce cred ei că mi s-ar potrivi, spunându-mi asta, în contexte în care nu considerau că e de mine lucrul respectiv. Acum, dacă i-am ascultat sau nu, de fiecare dată, aceasta este o altă poveste…

Însă, chiar cred că am avut marele noroc să îmi găsesc locul în povestea mea profesională, pentru că sunt extrem de pasionată de ce fac. Mă bucură proiectele, mă bucură momentele în care am ocazia să vorbesc despre psihologie, simt smerenie în fața momentelor în care oamenii îmi încredințează poveștile lor. Sunt tare recunoscătoare pentru acest drum al meu!

Anul acesta, mai exact de câteva săptămâni, te-ai lansat și în calitate de scriitoare. Prin ce se aseamănă și prin ce diferă rolul de autor față de cel de psihoterapeut?

Mereu îmi imaginam că persoanele care scriu au, așa, un aer boem, parcă ar fi din altă lume, cu un alt ritm al vieții. Departe de imaginea pe care eu o vedeam în relație cu mine aș zice. [Râde]. Însă mi-a plăcut mereu să scriu. Mi-au plăcut mereu cuvintele. Și cel mai mult îmi place să observ cum cuvintele scrise se transformă în cuvinte auzite și cum tonul, intonația, pot schimba trăiri. Pe măsură ce am scris, mi-am imaginat că îi însoțesc pe cititori și cu o intonație și cu o invitație înspre ei înșiși spusă, cumva, vocal.

Mi-a venit în minte, întâi de toate, o asemănare între cele două instanțe: poveștile! Ambele au povești de împărtășit și știm cât de mult îi plac minții poveștile și cu câtă semnificație vin.

M-am gândit, apoi, la diferența prezenței oamenilor în activitatea mea. A scrie este o activitate aparent profund singuratică. Deși am avut mulți oameni în mintea mea la care m-am gândit, conexiunea fizică mi-a lipsit mult, atât timp cât am scris. În fond, și meseria de psihoterapeut este una destul de singuratică. Aparent, cu mulți oameni în viața de zi cu zi, dar fiecare om plecând după 50 de minute și fiind foarte mult despre el și prea puțin despre mine. Am simțit că în a scrie acele rânduri este și despre mine. Este și despre a mă face auzită și nu doar despre a asculta. Or, oamenii apropiați mie știu cât de mult îmi place să mă fac și auzită. [Râde]. M-am referit aici doar la activitatea mea în cabinet. În rest, vorbesc mai mult decât mi-aș fi imaginat vreodată.

Pentru mine, să scriu această carte a fost cel mai frumos mod de a face o introspecție în viața mea ca terapeut. Am descoperit că pe cât de frustrant a fost acest proces, pe alocuri, pe atât de multă plăcere mi-a adus, și mă bucură că am avut ocazia și că mi-am oferit ocazia de a ieși în lume și astfel.

Cartea se bucură de o reală popularitate și s-au publicat mai multe tiraje într-o perioadă foarte scurtă de timp. Cum îți explici acest succes și cum trăiești tot acest proces, din punct de vedere emoțional?

Cartea aceasta mi-a produs cele mai mari bucurii profesionale, dar și cele mai mari anxietăți, în același timp. La fel ca în viața personală apariția unui copil, de altfel. Sau construirea ori achiziția unei locuințe. Succesul cărții a fost o dorință și o surpriză în același timp. Câtă dihotomie în aceste rânduri. Ca în orice lucru din viață, se pare!

Mi-am dorit să ajungă la cât mai multă lume ce am scris, pentru că un obiectiv principal al vieții mele profesionale pentru 2022 a fost să încerc să aduc cât mai multă claritate și simplitate în lumea aceasta interioară, care este atât de complexă și cu atât de multe spații ascunse, care ne influențează mai mult decât ne-am imagina. Și pornind de la acest obiectiv, mi-am imaginat că va fi în mâinile cât mai multor cititori, așa că mă bucură faptul că s-au epuizat deja câteva tiraje și că se achiziționează constant exemplare din ea. Cred că acest lucru vine și din faptul că am încercat, pe cât posibil, să organizez și să structurez informații din știință și să le traduc, cât am putut de bine, pentru a le oferi cititorilor o ușa deschisă către ei înșiși.

Apoi, cred că succesul ei ne arată și cât de mare este nevoia de astfel de produse pe piața din România. Există multe materiale când vine vorba de dezvoltare personală, însă cred că încă mai este loc și că a avea grijă de noi, și altfel decât din punct de vedere medical, este ceva ce va deveni o normalitate și nu un lux, așa cum încă este privit acest demers în timpurile noastre.

Cum trăiesc acest proces, din punct de vedere emoțional? Pentru mine, este o mare bucurie să văd cartea în librării. Am văzut-o la pasageri din același avion cu mine, la cititori pe o bancă în parc, am văzut-o cumpărându-se în fața mea, fără ca viitorul ei proprietar să știe că sunt lângă el. Am văzut-o în mâinile prietenelor mele. Am văzut-o în mâinile părinților mei. Atât de puține cuvinte, atât de multe trăiri! 

A venit și cu teamă. Teama de a fi judecată, de a-mi fi minimizată munca, de a citi scris despre mine: „Cine mai e și asta și cine se crede ea, să scrie cărți?“. Am simțit că această carte a fost ca un final de demers terapeutic pentru mine. Acela în care, în sfârșit, după mulți ani, am avut curajul să îmi înfrunt fricile, să stau față în față cu ele și să le spun că le văd și că le aud, dar că nu îmi mai doresc să acționez în conformitate cu ele. Asta sunt! Îmi voi da voie să greșesc, chiar dacă asta va veni cu judecată. Îmi voi da voie să nu mă mai lupt cu a fi perfectă și să fiu perfect imperfectă. Iar pentru mine, în acest punct al vieții mele, acesta a fost exercițiul suprem: am dat ceva lumii, ce poate fi întors pe toate părțile, ce poate fi analizat, judecat, fără ca eu să fiu acolo lângă fiecare cititor și să mă justific, să încerc să o scot cumva la capăt, să îmi cer scuze, dacă am supărat cu ceva. Și cred cu tărie că fiecare dintre noi suntem datori în viața asta cu măcar un astfel de proces. Pentru mine, acesta a fost doar unul dintre ele.

℗PUBLICITATE



Care dintre capitolele cărții se află cel mai aproape de sufletul tău?

Cel mai aproape de sufletul meu este partea cu Rămas Bun. Dar asta pentru că acela este cel în care am simțit, cu adevărat, ceea ce am scris anterior. Parcă abia atunci am conștientizat ce s-a întâmplat în sinele meu și cum, fără doar și poate, această carte a fost pentru mine Terapie 1 la 1 cu sinele meu. Până în acel moment, am simțit că mi-am făcut munca, așa cum am făcut-o mereu: cu drag, patos, ca un om sârguincios. Iar la final, când m-am văzut cu paginile scrise, țin minte că am avut un moment puternic de respirație scurtă. Parcă nu mergea aerul mai departe de piept. Nu îmi venea să o mai trimit editurii. Nu mai voiam să o dau. Și nu pentru ea, pentru carte. Ci pentru mine! Mie îmi era frică de tot ce ar putea urma. Așa că mi le-am luat pe toate pe rând, încercând să îmi amintesc, din nou și din nou, tot ce am învățat în anii aceștia de cursuri, de studiu, de discuții cu grupul meu terapeutic de prieteni, de terapie a mea cu specialiștii pe care i-am avut alături. Și am plâns! Dar nu știu cum să descriu acel plâns… ca al unui copil care își căuta alinarea și când, în sfârșit a găsit-o, se poate lăsa în brațele celui care îl alină, să plângă cât de tare și de mult are nevoie. Cred că, într-un fel, mi-am plâns în brațe. Am simțit că este eliberator! Și, pe bună dreptate, acest capitol este cel mai aproape de sufletul meu. Sunt sigură, pe de altă parte, că fiecare cititor va găsi ceva de care sufletul lui are nevoie, în rândurile acestei cărți.

Cartea ține locul unei ședințe de terapie, sau mai degrabă este complementară terapiei din cabinetul unui specialist în sănătate mintală?

Cartea este, categoric, complementară unui demers terapeutic. Nimic, dar nimic, nu cred că poate înlocui intimitatea, siguranța, spațiul unui demers terapeutic. Eu am văzut cartea ca fiind un precursor al unui astfel de demers sau un adjuvant al acestuia.

Din cuvântul-înainte și din prefață, semnate de prof. Daniel David și de psihologul Gáspár György, ne este clar cum au primit cartea colegii tăi de breaslă. Dar am fi curioși să aflăm: cum a reacționat familia ta?

Din partea familiei mele, am primit un amestec de: „Știam că vei ajunge în acest punct, la cât de dedicată și pasionată ești“ și „Suntem mândri de tine, cum nu îți putem spune în cuvinte“. Mi-au fost atât de mult alături, încât nu am nici eu cuvinte să le mulțumesc. Cu mult sprijin, cu multă grijă și atenție. Ana a fost, în schimb, destul de contrariată, neînțelegând de ce a scrie o carte e ca și cum ai merge la serviciu, iar acum este contrariată, neînțelegând de ce îmi mulțumește lumea pentru carte. Ba mai mult, la lansarea cărții a mobilizat oamenii să dea și ea autografe. Eu nu am observat ce face, până când au început să apară înspre a fi semnate cărți care erau deja semnate de ea. Gurile rele spun că ar fi cerut și bani sau îmbrățișări pentru a oferi acele autografe. [Râde].

Mi-ar fi fost tare greu să scriu această carte fără ai mei toți!

Ai dedicat această carte părinților tăi, despre care spui că le vei rămâne veșnic recunoscătoare. Ce putem face pentru a avea o relație părinte-copil în care să existe armonie și încredere?

Veșnic! În demersul terapeutic, sunt câteva instrumente pe care le folosim pentru a putea gestiona experiențele care vin din trecutul nostru. Înțelegerea experiențelor de viață, acceptarea deciziilor luate de cei care ne-au crescut, coborârea lor de pe un piedestal și observarea imaginii de ansamblu. Sunt, toate, aspecte prin care și eu, la rândul meu, am trecut. Am înțeles mare parte din poveste (cred că mereu vor mai fi lucruri care nu au răspuns sau un context), am încetat să judec și am început să accept, am încercat și continui să încerc să schimb la mine lucruri care nu ne ajută în relațiile noastre, petrecem cât de mult timp împreună, ne place să călătorim împreună și cred că este una dintre cele mai frumoase moșteniri pe care le putem oferi generațiilor viitoare: această moștenire a amintirilor împreună. Vorbim mult mai mult despre lucrurile care ne dor: eu am curajul să spun, fără să îmi doresc vreodată să rănesc, lucruri pe care nu aș fi putut să le spun în trecut, iar ei au înțelepciunea să mă asculte, nu pentru a-mi da dreptate, ci pentru a înțelege. Ne-am urcat unii pe alții pe piedestal și ne-am dat jos unii pe alții de pe piedestal și, în toată mișcarea aceasta, am învățat că împreună ne e mai bine și că acest împreună nu e veșnic. Iar eu nu vreau să pierd nicio secundă din procesul acesta de vindecare.

Dincolo de formările în terapia cognitiv-comportamentală, ești și unul dintre terapeuții români certificați în metoda imago. Ce elemente din terapia imago se regăsesc în cartea ta și cât de utilă le poate fi partenerilor de cuplu?

Formarea în terapia imago mi-a schimbat complet percepția asupra meseriei mele, dar și asupra relațiilor. Și cred că multe dintre elementele menționate la întrebarea precedentă se datorează acestei formări. Dincolo de faptul că mi-a schimbat viața profesională, mi-a schimbat și viață personală și mi-a îmbunătățit semnificativ relațiile cu cei din jur. Astfel, îmi e greu să spun ce elemente din carte sunt din terapia imago, pentru că mi se pare că este presărată cu tot felul de condimente întâlnite în această formare: de la impactul relațiilor de familie asupra percepției sinelui la vârsta adultă, la stadiile de dezvoltare și nevoile relaționale, pornind de la aceste stadii, la tehnici de schimbare comportamentală, până la felul în care am descris fiecare caz prezentat în carte, având în minte dinamicile lor relaționale. Abordarea aceasta este una pe care ar merita să o avem în minte, pentru a ne simți mai confortabil cu noi înșine, dar și în interiorul relațiilor noastre. Și mă bucură faptul că avem din ce în ce mai mulți specialiști formați în terapie imago, avem cărți care ne ajută (cum este și cartea care îi poartă numele, Terapia imago) și workshop-uri dedicate cuplurilor sau persoanelor care își doresc să își înțeleagă mai bine poveștile relaționale.

Dacă femeia Raluca Anton ar stă față în față cu psihoterapeuta Raluca Anton, despre ce îți imaginezi că ar putea să vorbească?

Primul lucru care mi-a venit în minte a fost: dacă femeia Raluca Anton ar sta față în față cu psihoterapeutul Raluca Anton, și-ar da voie să aibă „gura spurcată“ și să nu îi fie rușine de asta! Deși, în viața de zi cu zi, este ceva ce îmi este puternic inhibat, cred că un spațiu relațional sigur mi-ar oferi posibilitatea să spun necenzurat tot ce îmi trece prin minte. Cred că s-ar găsi bine una pe alta. Cred că ne-am găsit bine una pe alta! Tot într-o formare imago am descoperit și această latură inhibată a mea, care are nevoie, din când în când, să fie auzită și ascultată.

Pagina de Psihologie este o comunitate de psihologi, psihoterapeuți, psihiatri și oameni pasionați de psihologia relațiilor. Preocuparea față de cultivarea inteligenței relaționale, a sănătății emoționale și interpersonale este exprimată prin articole, evenimente și cărți de specialitate. Editura Pagina de Psihologie publică anual bestseller-uri naționale și internaționale. Iar contributorii noștri sunt specialiști cu experiență clinică și practică terapeutică. La secțiunea cursuri vă oferim atât activități educaționale online, cât și programe de formare continuă și complementară.

Caută
Coșul de cumpărături
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0