Între mit și adevăr, cu Alina Uricec: terapia centrată pe compasiune – Pagina de Psihologie
skip to Main Content

Unul dintre cei mai empatici psihoterapeuți ai zilelor noastre este profesorul Paul Gilbert, care timp de mulți ani a condus Mental Health Research Unit din Derbyshire și care este fondatorul terapiei centrate pe compasiune. Pentru a afla mai multe despre această formă de intervenție psihologică și pentru a face diferența între mit și adevăr, am stat de vorbă cu psihologa Alina Uricec. 

Terapia centrată pe compasiune (TCC) este o formă de intervenție psihologică, care s-a dezvoltat din abordarea cognitiv-comportamentală și al cărui promotor este dr. Paul Gilbert. 

ADEVĂRAT. În ședințele de psihoterapie, dr. Paul Gilbert a observat că pentru unii dintre clienții săi care se confruntau cu sentimente profunde de rușine și ură față de sine și care aveau o voce extrem de autocritică, abordarea cognitiv-comportamentală clasică părea că nu dă rezultate. Deși acești clienți reușeau să își identifice gândurile dezadaptative și procesele de gândire iraționale și să genereze gânduri adaptative, mai raționale, părea că, totuși, nu se simt mai bine. În cazul acestor clienți, dr. Gilbert a observat o lipsă de congruență între ce gândeau și ce simțeau. Ce se întâmpla în cazul lor era că gândurile mai adaptative nu îi făceau să se simtă mai bine – deși la nivel cognitiv aceștia înțelegeau aspectele care le provocau suferință, la nivel emoțional se confruntau cu aceeași suferință. 

Ca urmare a acestor observații, dr. Gilbert a dezvoltat treptat ceea ce avea să devină terapia centrată pe compasiune, o abordare terapeutică ale cărei baze teoretice îmbină aspecte din psihologia evoluționistă, abordarea cognitiv-comportamentală, neuroștiințe, știința atașamentului și filosofia și practica budistă a compasiunii. 

În TCC se pune accent pe cele trei sisteme de reglare emoțională de la nivelul creierului: sistemul de identificare de pericole, sistemul de stabilire de obiective și sistemul de auto-liniștire. 

ADEVĂRAT. Cercetările moderne în neuroștiințele afective au identificat o serie de sisteme emoționale de bază, care au evoluat atât la oameni, cât și la alte animale (Panksepp & Biven, 2012; LeDoux, 1998). TCC a apelat la aceste cercetări pentru a articula un model de emoții care explică sentimentele și experiențele conexe lor ca rezultat al evoluției umane. Din această paradigmă, emoțiile dificile, precum frica, anxietatea sau furia, nu mai sunt percepute dintr-o perspectivă negativă, ca emoții „greșite“, care ar trebui evitate și înăbușite, ci ca atuuri care ne-au ajutat strămoșii să supraviețuiască. 

Sistemul de identificare a pericolelor este sistemul nostru „de bază“, care ne alertează cu privire la pericole pentru a ne ține în siguranță și care a fost perfecționat de evoluție pe parcursul a mii de ani (cei cu sisteme de amenințare mai bune aveau o probabilitate mai mare de supraviețuire, pentru a-și transmite genele și a ajuta la creșterea tinerilor – „supraviețuirea celui mai dotat“). Acest sistem se activează atât la stimuli externi (ex: agresiune din partea cuiva, calamitate naturală, epidemii), cât și la stimuli interni (ex: imaginație, emoții, gânduri, amintiri, judecăți, predicții), iar în momentul în care este activat, dă naștere unor sentimente puternice de furie, anxietate, frică sau aversiune, care să ne motiveze să răspundem stimulilor potențial agresivi. Atunci când acest sistem aste activat, ne angajăm în reacții de tipul „luptă sau fugă“, „îngheț sau supunere“ sau auto-vătămare și autocritică.

Sistemul de stabilire a obiectivelor (drive system) este menit să ne conducă spre lucrurile pe care le dorim sau de care avem nevoie (sau credem că avem nevoie). Astfel, el ne motivează să urmărim scopuri și resurse, ne ajută să ne concentrăm și să ne menținem atenția asupra urmăririi lor și este asociat cu experiențe de plăcere atunci când obiectivele sunt atinse.

Sistemul de auto-liniștire (soothing system) este asociat cu sentimentele de siguranță, calm, liniște și mulțumire. Aceste emoții ne ajută să ne echilibrăm atunci când nu există amenințări și obiective care trebuie urmărite. Acest sistem este, de obicei, legat de experiențe de afecțiune, acceptare, bunătate și apartenență.

Din perspectiva TCC, dificultățile de ordin psihologic sunt explicate ca un dezechilibru între cele trei sisteme emoționale care, de cele mai multe ori, își are originea în experiențe adverse timpurii. Acest dezechilibru (în care unul dintre primele două sisteme este supra activat) ne face vulnerabili la suferința provocată de frică și anxietate, la autocritica cauzată de eșecuri și la apariția unor sentimente profunde de rușine față de lucrurile pe care le-am făcut sau asupra cărora am avut foarte puțin control.

Fiecare dintre cele 3 sisteme este responsabil de secreția unor anumiți hormoni la nivelul creierului uman și care ajung să influențeze starea noastră psihică și fizică. 

ADEVĂRAT. Atunci când sistemul de identificare a pericolelor este activat, sistemul limbic (partea din creier care reglează comportamentele de supraviețuire și exprimare emoțională) reacționează prin eliberarea în corp a unor hormoni – cortizol și adrenalină – care îi transmit corpului să se pregătească pentru o acțiune defensivă. În funcție de gravitatea pericolului și evaluarea sistemului limbic putem simți frică, furie sau copleșire și ne angajăm în reacții de tipul „fugă, luptă sau îngheț“.

În cazul sistemului de stabilire a obiectivelor, de fiecare dată când realizăm ceva ce ne-am propus se eliberează dopamina – hormonul fericirii. Atunci când se află în echilibru cu celelalte două sisteme, sistemul de stabilire de obiective ne poate ajuta să rămânem concentrați pe urmărirea obiectivelor importante pe care ni le-am setat. Activat la extrem, acest sistem poate duce la comportamente adictive și compulsive sau la comportamente de supra compensare (ex: pentru a compensa o stimă de sine scăzută urmăresc să obțin permanent reușite într-un mod rigid, ceea ce poate duce la perfecționism, stres, burnout și depresie).

Cel de-al treilea sistem, de auto-liniștire, este de obicei legat de experiențe de afecțiune, acceptare, bunătate și apartenență. Prin acțiunea unor substanțe chimice, precum oxitocina și endorfinele, aceste interacțiuni pot reduce stresul, au impact asupra pragurilor de durere (simțim mai puțină durere), au impact pozitiv în funcționarea imună și digestivă și reduc activarea amigdalei ca răspuns la factorii activatori (Gilbert, 2010; Depue & Morrone-Strupinsky, 2005).

TCC este aplicată în special în cazul persoanelor care se confruntă cu autocritica și care au o relație complicată cu emoția de rușine, din cauza unor experiențe de abuz sau neglijare trăite în copilărie. 

ADEVĂRAT. TCC a fost, într-adevăr, dezvoltată inițial pentru a lucra cu persoanele care se confruntau cu sentimente profunde de rușine, care aveau o voce extrem de autocritică și cărora le era deosebit de dificil să manifeste față de ei sentimente de înțelegere și acceptare. Din acest punct de vedere, TCC este mai degrabă o terapie orientată spre proces, deoarece rușinea și autocritica sunt aspecte transdiagnostice, care sunt întâlnite în mai multe tulburări psihologice. 

TCC propune o abordare „de-patologizantă“, care se concentrează mai mult pe răspunsurile adaptive ale oamenilor la conjuncturi dificile. De exemplu, cu toții avem un sistem de atașament, dar modul în care răspundem în anumite circumstanțe depinde de experiențele timpurii pe care le-am avut. Astfel, putem avea comportamente de afiliere diferite dacă experiențele noastre timpurii au fost de dragoste și grijă sau, dimpotrivă, de neglijare, ostilitate și abuz. În cazul în care experiențele timpurii au fost mai degrabă negative, poate chiar traumatice, așa cum se întâmplă în cazul multor clienți care experimentează rușine și autocritică, oamenii ajung să se teamă foarte mult de emoțiile pozitive, din cauza unei strânse asocieri cu emoții și rezultate negative. În cazul lor, pare că sistemul de auto-liniștire este scos din funcțiune și le este foarte dificil să acceseze sentimente de compasiune și înțelegere. În aceste cazuri, desensibilizarea față de emoțiile pozitive și activarea emoțiilor de afiliere necesită tot atâta atenție și efort ca și desensibilizarea față de emoțiile negative. Tot acest proces este însoțit în TCC de o construire simultană a responsabilității și a curajului emoțional, prin cultivarea compasiunii. Clienții învață să lucreze cu cele trei sisteme emoționale și sunt ghidați în dezvoltarea unor strategii adaptative și pline de compasiune pentru lucrul cu emoții, relații și situații dificile de viață.

Compasiunea de sine este o abilitate înnăscută ce nu poate fi cultivată, o ai sau nu o ai. 

℗PUBLICITATE



FALS. Ce știm în acest moment este că avem un creier caracterizat de plasticitate, ceea ce implică o capacitate permanentă de învățare. Prin urmare, la fel ca orice altă abilitate, și compasiunea poate fi învățată. În abordarea TCC, compasiunea este operaționalizată sub forma unor atribute – sensibilitate la emoțiile și nevoile proprii și ale altora, înțelegere pentru sine și pentru alții, motivația de a ameliora suferința sau de a o preveni, toleranța la suferință, empatie și acceptare – care pot fi cultivate prin intermediul a diferite practici. În TCC, cultivarea compasiunii presupune, printre altele:

  • Să înveți să gândești obiectiv, reflectând asupra stilurilor de gândire și raționament, uitându-te la dovezi și aducând în atenție o perspectivă echilibrată. 
  • Să înveți să îți concentrezi în mod deliberat atenția asupra lucrurilor care sunt de ajutor și care pun lucrurile în perspectivă. Acest lucru implică dezvoltarea atenției conștiente.
  • Să înveți să te implici în comportamente care alină suferința și care ne susțin, pe tine și pe alții, pentru a-ți îndeplini obiectivele în viață.
  • Să înveți să cultivi acceptarea față de sine și față de alții și să conștientizezi, fără a judeca experiențele proprii și ale altora.

Ce am observat însă că se întâmplă, și nu doar în cazul clienților care vin la cabinet, ci și în cazul oamenilor apropiați, este că majoritatea rezonăm foarte mult cu ideea de compasiune către ceilalți, însă ne este dificil să extindem același sentiment către propria persoană. Acesta este, de obicei, contextul în care avem nevoie să cultivăm compasiunea – față de noi înșine.

Compasiunea este un concept spiritual, care nu are nicio legătură directă cu psihologia științifică. 

FALS. Este adevărat că atunci când ne gândim la compasiune există tendința de a asocia acest concept cu diferite sisteme și practici religioase și spirituale, poate pentru că mai toate aceste sisteme au în centru ideea de grijă, empatie și acceptare. Probabil că cea mai cunoscută definiție este cea a lui Dalai Lama, care a considerat compasiunea ca o „sensibilitate la suferința sinelui și a altora, însoțită de un angajament profund de a încerca să ameliorăm acea suferință“. Abordarea compasiunii în TCC împrumută din învățăturile budiste (în special ideea de sensibilitate la suferință și motivația pentru ameliorarea suferinței), dar rădăcinile sale se regăsesc totodată în psihologia evoluționistă, neuroștiințe, psihologia socială și psihologia și neurofiziologia atașamentului.

Cercetările din ultimii ani s-au concentrat pe identificarea bazei biologice a compasiunii evidențiindu-i scopul evoluționist. Dacă ne uităm, dintr-o abordare evoluționistă, la atributele centrale ale mamiferelor, nu putem să nu remarcăm importanța uriașă a îngrijirii și atașamentului. Știm acum că apariția în evoluție a îngrijirii a fost însoțită la nivel fiziologic de modificări profunde ale sistemului nervos central și periferic, o adaptare majoră fiind reglarea răspunsului de „luptă și fugă“, pentru a permite apropierea și pentru ca apropierea fizică să aibă loc. La nivelul creierului, endorfinele și oxitocina au evoluat pentru a reglementa procesarea amenințărilor (inhibând răspunsul de lupta sau fugă) și promovând interesul social și grija (Bell, 2001; Wang, 2005). În cazul mamiferelor, apariția în evoluție a îngrijirii și atașamentului a însemnat o probabilitate mai mare de supraviețuire. 

Din punct de vedere științific, TCC se bazează, așadar, pe o abordare evoluționistă și pe neuroștiințe, care consideră despre capacitatea noastră de compasiune că evoluează din abilitatea de a oferi îngrijire și de a avea un comportament altruist. 

În TCC, terapeutul îl ajută pe client să înlocuiască vocea autocriticii cu vocea compasiunii de sine. 

ADEVĂRAT. Mulți dintre clienții care vin la terapie poartă cu ei povești grele, cu traume interpersonale ori atașament dezadaptativ, istorii din care au învățat că apropierea de ceilalți este periculoasă. În cazul lor, „a fi aproape“ a devenit sinonim cu „a fi în pericol“. Pentru acești clienți, relația terapeutică reprezintă primul strat al compasiunii – în acest context, ei vor învăța să se simtă în siguranță în relație cu altcineva și să experimenteze compasiunea venind către ei de la această persoană care este angajată în a le asigura starea de bine. Pe măsură ce sistemul de auto-liniștire al acestor clienți este activat, aceștia vor interioriza compasiunea prezentă în relația terapeutică și vor înlocui treptat vocea autocritică cu cea a compasiunii de sine. 

Tulburările emoționale, tulburările de personalitate, tulburările de comportament alimentar sunt, de asemenea, abordate cu succes prin intervențiile specifice TCC. 

ADEVĂRAT. Deși TCC a fost inițial dezvoltată pentru a fi utilizată cu pacienții care experimentează sentimente de rușine profundă și au o voce deosebit de autocritică, a fost aplicată de-a lungul timpului cu succes unei liste mai mari de probleme. Există mai multe studii care au documentat rezultate pozitive în urma utilizării TCC la persoane care suferă de tulburări de alimentație (Kelly și Carter, 2014; Gale, Gilbert, Read și Goss, 2014), tulburări psihotice (Braehler și colab., 2013; Laithwaite și colab., 2009), și tulburări de personalitate (Lucre și Corten, 2013). 

Indiferent de problema cu care se prezintă clientul la terapie, TCC se axează pe a ajuta clienții să se raporteze la dificultățile lor cu compasiune și le oferă metodele eficiente pentru lucrul cu emoțiile și situațiile provocatoare.

Principalele tehnici folosite în TCC sunt: exercițiile de apreciere, exercițiile de mindfulness, exercițiile de imagerie dirijată, tehnicile de relaxare, auto-compasiunea.

ADEVĂRAT. TCC este o terapie multi-modală care se bazează pe terapiile cognitiv-comportamentale, precum și pe alte tipuri de intervenție. Procesul se concentrează pe atenție, raționament și ruminare, comportamente, emoții și motive. Ca tehnici utilizate întâlnim, printre altele, dialogul socratic, descoperirea ghidată, expunerea, imageria dirijată, mindfulness și exerciții de imagerie ghidată.

TCC nu trebuie văzut însă doar ca o colecție de tehnici, ci ca un set de procese și practici stratificate care interacționează și se întăresc reciproc. Acestea au ca scop susținerea clienților în două direcții principale: dezvoltarea compasiunii pentru ei și pentru ceilalți și cultivarea acelor atribute despre care am pomenit mai sus, care să îi susțină pentru a lucra curajos cu suferința.

Compasiunea și mintea umană este una dintre cele mai populare cărți pe tema compasiunii și este un ghid util pentru fiecare cititor. 

ADEVĂRAT. Ce am scris mai sus surprinde doar într-o foarte mică măsură complexitatea conceptului de compasiune și modul în care TCC funcționează. Cartea lui Paul Gilbert este însă un excelent companion pentru toți cei care doresc să aprofundeze cunoștințele legate de acest tip de terapie. Deși scrisă într-un limbaj prietenos și foarte accesibil, oferă informații științifice complexe, care descifrează modul în care creierul nostru funcționează și ne explică, cu argumente științifice, de ce compasiunea este cel mai bun aliat al nostru pentru a obține o stare de bine. 

Pagina de Psihologie

Pagina de Psihologie este o comunitate de psihologi, psihoterapeuți, psihiatri și oameni pasionați de psihologia relațiilor. Preocuparea față de cultivarea inteligenței relaționale, a sănătății emoționale și interpersonale este exprimată prin articole, evenimente și cărți de specialitate. Editura Pagina de Psihologie publică anual bestseller-uri naționale și internaționale. Iar contributorii noștri sunt specialiști cu experiență clinică și practică terapeutică. La secțiunea cursuri vă oferim atât activități educaționale online, cât și programe de formare continuă și complementară.

Caută