Teama de a vorbi în public, sau glosofobia, reprezintă una dintre cele mai mari provocări pentru mulți dintre oameni. Indiferent că vorbim despre școlari, adolescenți sau adulți de diferite vârste, expunerea publică în fața unui grup mai mare de oameni poate să stârnească o avalanșă de reacții fiziologice, iar mintea poate construi scenarii dintre cele mai negative. Pentru a afla cum ne putem gestiona această frică și ce recomandări există în psihologia științifică, am stat de vorbă cu Ana Dobre, psiholog și psihoterapeut, absolventă a facultății de psihologie și a unui masterat, ambele în cadrul UBB.
Teama de a vorbi în public este frica numărul unu a oamenilor.
ADEVĂRAT și FALS. Studiile recente ne spun că, atunci când au de ales dintr-o listă largă de frici, oamenii aleg, în general, teama de a vorbi în public ca fiind pe primul loc (aproximativ 70% dintre ei). Pare irațional să alegem vorbitul în public înaintea temerii de moarte. Însă, la nivel subconștient, aceasta este puternic conectată cu teama de respingere. Atunci când ne imaginăm făcând o greșeală în fața unei mulțimi, nu ne este frică, de fapt, de acea greșeală, ci ne temem de cum ne vor judeca persoanele din grup. Ne temem că ne vor critica și ne vor respinge. Dar chiar și așa, este posibil să nu cunoaștem pe nimeni din acel grup, așadar, de ce este atât de important pentru noi ca ei să ne accepte? Ei bine, din punct de vedere evoluționist, respingerea a însemnat pentru noi moarte sigură. Dacă tribul ne respingea, noi nu mai aveam acces la resursele necesare pentru a trăi și pentru a ne proteja de prădători. Iar, deși circumstanțele din prezent s-au schimbat (respingerea nu mai duce la moarte sigură), creierul nostru a rămas cam la fel și o procesează exact ca înainte. De aceea, teama de a vorbi în public este, într-adevăr, frica numărul unu a oamenilor, dar substratul ei subconștient este, de fapt, frica de moarte.
În fapt, anxietatea crește înainte de a începe să vorbim și scade după ce am început să vorbim.
ADEVĂRAT. Anxietatea poate lua numeroase forme, printre care și tipul anxietății anticipative. Atunci când anticipăm un eveniment dificil, corpul nostru ne pregătește să facem față acelui eveniment prin faptul că ne crește pulsul (inima ne bate mai repede), ne grăbește respirația (pentru a fi pregătiți să fugim de „pericol“), ne contractă mușchii (pentru a fi pregătiți de „luptă“) etc. De asemenea, mintea noastră creează diverse scenarii cu tot ceea ce ar putea merge greșit, tot cu scopul de ne pregăti pentru evenimentul respectiv. Atunci când începem să vorbim, ne dăm seama că ne cunoaștem materialul și vedem mesajele pozitive ale publicului, corpul nostru primește mesajul că evenimentul nu este, în fapt, periculos. Practic, ne dăm seama că avem resursele necesare să facem față, așadar anxietatea scade dramatic, pentru că nu mai avem nevoie de ea.
Evitarea este cea mai bună strategie pentru a controla teama de a vorbi în public.
FALS. Creierul nostru este un computer extrem de inteligent. Atunci când noi evităm anumite situații, îi transmitem un mesaj: „Evit această situație pentru că e periculoasă pentru mine“. Creierul înmagazinează acest mesaj, iar de fiecare dată când ne confruntăm cu acea situație sau stimul, el ne va pregăti, crescându-ne anxietatea. Așadar, evitarea doar crește anxietatea, în niciun caz nu o controlează. Atunci când, în schimb, ne expunem periodic la ceea ce ne sperie, transmitem un mesaj diferit: „Pot face față acestui eveniment sau stimul.“ Creierul nostru ne ascultă și, ca răspuns, ne scade anxietatea.
O alternativă bună pentru a gestiona mai bine această anxietate este să ne imaginăm că cei care ne ascultă sunt goi-pușcă sau că sunt așezați pe toalete.
FALS. În primul rând, această strategie nu funcționează, deoarece este foarte dificil să ne concentrăm și pe ce urmează să spunem, și pe a-i „dezbrăca“ pe cei din public. În al doilea rând, strategia nu ne va liniști teama de respingere. Substratul ei este, de fapt, rușinea. Dacă noi suntem rușinați de stângăcia noastră de a vorbi în public, teoretic, ne-ar fi mai ușor dacă ne imaginăm că și publicul este într-o situație de rușine (dezbrăcați, pe toaletă). Mai degrabă, să ne reamintim că stângăcia noastră este umană, iar publicul are empatia necesară să ne aprecieze efortul.
A le împărtăși altor persoane anxietatea noastră de expunere în fața unui grup mai mare de oameni poate atrage „răul“ și mai mult (eșecul în ceea ce privește discursul).
FALS. Dacă vom avea curajul să fim vulnerabili și să împărtășim frica noastră cu alte persoane, cel mai probabil vom observa că, în fapt, și ei se confruntă cu aceeași anxietate. O astfel de discuție nu doar că ne face să ne simțim mai puțin singuri și mai bine înțeleși, dar ne poate și ajuta să ne creștem resursele prin împărtășirea de strategii pe care le-am putea folosi în astfel de circumstanțe. Astfel, mai degrabă atragem o mai mare ușurință de a vorbi în public, nicidecum eșecul.
Teama de a vorbi în public poate fi depășită cu ajutorul ședințelor de psihoterapie.
℗PUBLICITATE
ADEVĂRAT. Pentru a ne seta așteptările corect, este important să clarificăm ce înseamnă „depășirea“ fricii. Pentru multe persoane, a-ți depăși frica înseamnă a nu te mai teme deloc și a fi complet sigur pe tine. În realitate, a ne depăși frica presupune ca ea să-și piardă puterea asupra noastră. Astfel, chiar dacă simțim anxietate, să știm că avem metodele potrivite pentru a o gestiona și că nu ne oprește din a face activitatea dorită – vorbitul în public.
Pentru a înțelege cu mai multă ușurință această nouă așteptare, este important să realizăm că, în fapt, noi nu ne temem de vorbitul în public, ci de reacția publicului și de anxietatea pe care o vom resimți în fața acestuia. Iar dacă reușim să gestionăm și să acceptăm anxietatea, ne este mult mai ușor să ne împrietenim cu această frică. Din acest punct de vedere, psihoterapia poate fi de mare ajutor. Un psihoterapeut experimentat ne poate explica anxietatea și ne poate ajuta să o gestionăm, să o acceptăm și să o privim complet diferit, ca pe un prieten de nădejde, nicidecum ca pe un dușman care ne blochează.
Dacă cineva beneficiază de terapie cognitiv-comportamentală nu va mai avea niciodată probleme cu vorbitul în fața altora.
FALS. Scopul terapiei, inclusiv tipului de terapie cognitiv-comportamentală (al cărei focus este schimbarea credințelor care sunt dezadaptative și a comportamentelor disfuncționale) este să ne ajute să ne cunoaștem mai bine și să facem față provocărilor. Un terapeut nu ne poate asigura că nimic nu va mai merge rău niciodată (mai ales în situațiile de vorbit în public), însă ne poate ajuta să fim pregătiți pentru scenariile problematice. În cele din urmă, ce am prefera? Să știm că totul va merge perfect sau că, indiferent de ce merge rău, avem suficientă încredere în noi, încât să gestionăm schimbarea?
A accepta că ne este frică poate fi o strategie bună ca discursul nostru să fie cu adevărat de impact.
ADEVĂRAT. Acceptarea fricii oprește lupta cu anxietatea, ceea ce, în sine, scade anxietatea. Pentru a reuși să ne acceptăm umanitatea (și fricile care vin cu ea), este nevoie să ne flexibilizăm așteptările și imaginea de sine. Dacă ne dorim să fim lipsiți de frică, s-ar putea ca evoluția noastră să fie greoaie. Dacă ne dorim să acceptăm frica, dar să nu o lăsăm să ne oprească, avem șanse foarte mari de reușită. Iar un discurs în care frica este acceptată și în care, poate, chiar împărtășim metodele prin care reușim s-o gestionăm așa de bine va inspira, cu siguranță, și va fi de impact.
A recunoaște în fața publicului că avem emoții este o dovadă de slăbiciune pe care ceilalți o vor taxa.
FALS. Dimpotrivă, cei din public deseori se uită pe scenă, la cei îndeajuns de curajoși să fie acolo, și se întreabă cum reușesc, cum de nu se tem. Imaginea pe care și-o formează este, astfel, incorectă: „Cei care vorbesc în public nu au această anxietate.“ Realitatea ne spune însă că vorbitorii se tem, dar își acceptă frica și, cu toate acestea, ies în fața publicului. A recunoaște că avem emoții arată publicului că suntem umani, că se poate accepta această teamă, iar asta poate fi inspirația de care au nevoie pentru a ieși din zona de confort.
Expunerea la situații în care vorbim în public este o alegere înțeleaptă pentru a ne îmbunătăți abilitățile și pentru a gestiona cât mai bine această frică.
ADEVĂRAT. Frica este întotdeauna mai bine gestionată prin confruntare decât prin evitare. Atunci când ne ducem spre situațiile dificile îi demonstrăm creierului că avem resursele necesare să le facem față. Nu trebuie ca totul să meargă perfect ca să reușim să comunicăm acest mesaj creierului. Nu este nevoie ca discursul nostru să fie lipsit de greșeli ori corpul nostru lipsit de anxietate. Dimpotrivă, ne dăm seama că putem face față situației atunci când, în ciuda câtorva greșeli și a câtorva simptome de anxietate, reușim să transmitem mesajul dorit, iar publicul ne mulțumește.
Așadar, cu curaj, să mergem înspre situații de vorbit în public. Dar cu pași mici, în grupuri mici la început, astfel încât expunerea noastră să fie treptată și să nu ne producem un stres prea mare din această activitate. Pași mici, dar siguri.
Pentru mai multe informații despre acest subiect vă recomandăm: Dansul fricii, Atacurile de panică, TED Talks.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
