Între mit și adevăr, cu Bethany Saltman: știința atașamentului – Pagina de Psihologie
skip to Main Content

Una dintre marile descoperiri ale secolului trecut este știința atașamentului, odată cu revoluționara muncă a lui John Bowlby, tot mai mulți specialiști în sănătate emoțională și relațională au fost curioși cu privire la importanța relațiilor de atașament. În rândul modelelor de parenting, știința atașamentului a devenit piatră de temelie a acestora, schimbând astfel semnificativ modul în care părinții relaționează cu copiii lor. Pentru o imagine mai completă despre teoria lui Bowlby, și pentru a afla ce este mit și ce este adevăr, ne-am documentat din cartea Știința atașamentului, scrisă de Bethany Saltman, și publicată la Editura Pagina de Psihologie.  

Știința atașamentului ne arată că suntem făcuți pentru conectare. 

ADEVĂRAT: Toate mamiferele nou-născute se atașează de cei care le acordă îngrijire, hrănindu-le și apărându-le de prădători, adică asigurându-le supraviețuirea. În cazul puilor de om – care se nasc efectiv neputincioși, capabili să exercite doar cele mai simple funcții anatomice –, dependența timpurie de cineva care să-i îngrijească este atât de mare, încât părintele și copilul trebuie să funcționeze, într-un fel, ca un tot, timp de mai mulți ani de zile. Dar, așa cum îmi spunea maestrul meu zen, de origine italiano-americană, născut și crescut în Jersey: „Tu și eu suntem același lucru, însă eu nu sunt tu, și tu nu ești eu.“ 

Știința atașamentului a fost mereu baza modelelor de parenting. 

FALS: În anii 1940 și 1950, înțelegerea științifică asupra impactului avut de parenting nu era clară, lipsindu-i chiar și ceea ce noi astăzi am putea considera ca elementar. B.F. Skinner, gurul behaviorist, promova ideea că sentimentele și acțiunile noastre sunt doar simple răspunsuri robotice condiționate de stimuli. Pentru a-și demonstra teoria, și-a crescut una dintre fete, în primele unsprezece luni din viață, într-o „anexă pentru bebeluși“, care să scutească din muncă: un pătuț de mărime obișnuită, cu geam de siguranță mobil și cu sistem propriu de circulare a aerului, care semăna cu o casă complet funcțională, la scala unui bebeluș. Fără să te mai chinui cu pijamalele sau cu cearșafurile. Fără să mai alăptezi în miez de noapte. Asigurându-se că scutecul copilului era mereu curat și ajustând temperatura anexei, soții Skinner au descoperit că fetița lor era foarte fericită. Atât de mulțumită, în fapt, încât era aproape cu totul tăcută. „În ultimele șase luni, scrie Skinner, n-a plâns decât o dată sau de două ori, când a fost rănită sau cu totul extenuată.“ Soții Skinner au constatat cu mândrie că numeroasele ore pe care le-ar fi pierdut jucându-se, atingând, hrănind și alinându-și copilașul au fost folosite mult mai bine, pentru o „bine-venită relaxare“. Era, după cum scrie Skinner, „o lume nouă, pe care știința o pregătea pentru femeia de casă a viitorului“. Oricât de revoltătoare pare respectiva anexă, ideea că bebelușii ar fi simple ființe mecanice având nevoie doar de lucruri precum mâncare și adăpost, pentru a fi fericiți, era omniprezentă. Behavioriștii descurajau fățiș manifestarea unei afecțiuni prea mari față de copii, pentru că îi putea face pe copii „molateci“ și dependenți. Atât teoria iubirii interesate, cât și behavioriștii încearcă să explice dragostea pe care o simt părinții și copiii unii față de alții ca pe o emoție sălbatică și inoportună. Logic. Iubirea știe să pună stăpânire pe tot. 

Teoria atașamentului a schimbat profund ceea ce numim parenting. 

ADEVĂRAT: John Bowlby a descoperit că orfanii fără un substitut matern afectuos sufereau teribil, până la nivelul precis al dezolării emoționale. Cu alte cuvinte, copiii rămași în grija unor membri ai familiei care țineau la ei o duceau mult mai bine decât cei lăsați să se ofilească în orfelinate, unde nu aveau pe nimeni apropiat. „Reacțiile adverse“ întâlnite la acești copii mergeau de la „interes mic și nervozitate“ la „relativă retardare“ în materie de limbaj și abilități motorii. Făcând o analogie perfectă, Bowlby scrie că „grija maternă este esențială, în pruncie și în prima copilărie, pentru sănătatea mentală. Aceasta este o descoperire comparabilă, ca magnitudine, cu aceea privind rolul vitaminelor pentru sănătatea fizică.“ 

Prin intermediul cercetării sale, Bowlby a ajuns să înțeleagă că sănătatea mentală cere ca „bebelușul și copilul mic să aibă experiența căldurii, a intimității, și o relație susținută cu mama sa (sau cu substitutul ei permanent), relație în care ambii să găsească satisfacție și bucurie“. În contextul în care copiii fugeau din calea unor regimuri criminale și chiar necesitau adăpost, dacă părinții lor erau uciși sau îndepărtați, Bowlby a arătat că interacțiunile agreabile erau indispensabile. El a descoperit că micuții, pentru o dezvoltare sănătoasă, aveau nevoie, pe lângă faptul de a se găsi efectiv în prezența unor substituți parentali, și să simtă „încântare“, bucurie. Și, pentru că bucuria nu răsare din nimic, părinții trebuie sprijiniți – economic și emoțional – de societate. În acea epocă, a behavioriștilor lui B.F. Skinner și a iubirii interesate, aceste precizări erau foarte importante. Continuă să fie chiar și azi. 

Stilul de atașament chiar poate face diferența în ceea ce privește calitatea vieții noastre. 

ADEVĂRAT: Am aflat că 65% dintre oameni sunt considerați ca având „atașament securizant“, ceea ce înseamnă că restul suntem în sfera de „atașament nesecurizant“. De ce „dispuneau“ acei 65% dintre oameni, și noi, restul, nu? Uitându-mă în jur, mă miram că numărul celor cu atașament nesecurizant nu era mai mare. Până la urmă, nu cunoșteam nici măcar o singură persoană care să nu aibă probleme cu stima de sine sau să nu se simtă nesigur(ă) pe sine. „Siguranța“ părea un mit. Copiii cu atașament securizant, am aflat, se descurcă mai bine la școală, sunt mai puțin înclinați să ia droguri și au un comportament mai puțin riscant. După cum scrie Alan Scroufe, unul dintre cercetătorii de frunte ai atașamentului și coautor al unui studiu longitudinal de aproape patruzeci de ani: „Istoria atașamentului în sine, chiar dacă prevede o paletă de efecte la adolescență, a reflectat cel mai clar și mai puternic efectele asupra intimității și problemele de încredere.“ La maturitate, atașamentul nesecurizant se leagă de o mulțime de probleme, de la dereglări ale somnului, depresie și anxietate la scăderea preocupării pentru dreptatea morală și a șanselor de a fi văzut ca un lider înnăscut. Adulții cu atașament nesecurizant îl percep pe Dumnezeu ca fiind mai autoritar decât îl percep adulții „autonomi“. Însă cea mai mare subcategorie a cercetării asupra atașamentului este dedicată, deloc surprinzător, atașamentului la adult în relațiile romantice. Ne exprimăm nevoile? Considerăm că vor fi împlinite? Adulții cu atașament securizant, autonomi, sunt mult mai predispuși a avea o căsnicie satisfăcătoare și a intra în mai puține conflicte, fiind automat mai puțin predispuși să divorțeze.

Mentalizarea este o componentă importantă în știința atașamentului. 

ADEVĂRAT: „Mentalizarea“ este un termen victorian folosit pentru a defini „efortul pe care-l face mintea“. În ziua de azi, cercetătorii definesc mentalizarea drept „abilitatea de-a înțelege acțiunile proprii și pe cele ale altor oameni în termeni de sentimente, speranțe și dorințe […]“. În esență, mentalizarea înseamnă a ne vedea pe noi înșine din exterior și pe ceilalți din interior. Abilitatea de a mentaliza vine direct din experiența de a fi văzut – oglindit – de un alt eu sensibil, în copilărie. Internalizăm privirea acelui eu sensibil și o reflectăm. O reflexie de la unul la altul, cu dus și întors – abilitatea de a ne vedea pe noi în altă persoană, dar și de a o vedea pe aceasta în noi, este darul unei relații iubitoare. Mentalizând, recunoaștem că dispunem de minte, că suntem mai mult decât simple gânduri și sentimente. În felul acesta, admitem că și ceilalți sunt mai mult decât gânduri și sentimente, ceea ce duce la empatie și la capacitatea de-a ne imagina punctul lor de vedere.

℗PUBLICITATE



Un copil cu un atașament securizant are o serie de plusuri care lipsesc din repertoriul de exprimare al unui copil cu atașament insecurizant. 

ADEVĂRAT: Un copil cu atașament securizant ar urma să aibă: autocontrol mai bun; reglaj emoțional mai bun; stimă de sine mai puternică; mecanisme mai potrivite pentru a face față stresului; interacțiuni mai bune cu tovarășii preșcolari; prietenii mai strânse în copilărie; capacitatea de a forma relații de prietenie adecvate și funcționare mai bună în cadrul grupurilor în adolescență; la maturitate, relații romantice pașnice, bazate pe încredere; competențe sociale mai bune; mai multe calități de lider; relații mai bune și mai fericite cu părinții și frații; mai multă încredere în viață. 

Cercetările din sfera teoriei atașamentului ne arată că transformarea stilului de atașament este posibilă.

ADEVĂRAT: Dintre afirmațiile-cheie ale cercetătorilor, cea dintâi a fost: „Nimic nu este mai important pentru dezvoltarea copilului decât grija pe care o primește, inclusiv în primii ani de viață.“ Un alt lucru important care a fost menționat este că „dezvoltarea nu este liniară; ea este caracterizată atât de continuitate, cât și de schimbare“. Cu alte cuvinte, rănile și punctele forte din copilărie, deși puternice și de impact, nu sunt niciodată statice – așa cum nimic din ce e uman nu este. Suntem, prin natura noastră, supuși transformării. 

Felul în care ne descriem copilăria ne poate ajuta să ne descoperim stilul de atașament. 

ADEVĂRAT: Atunci când cauți să identifici siguranța, lucrurile la care trebuie să fii atent sunt indiciile ce arată dacă persoana apreciază atașamentul. Persoanele evitante tind să se concentreze asupra reușitelor externe, cum ar fi împlinirile în plan profesional sau intelectual, sau a aparențelor, spre exemplu: frumusețea mamei și amintirea succesului, considerat a indica fericire și mândrie. Persoanele preocupate sunt tot timpul nervoase și „derogative“, un termen tehnic, care înseamnă că reprimă în mod constant figurile de atașament și atașamentul în sine. Aceste persoane pretind că nu le pasă de oameni, nici de relații, dar sfârșesc prin a sublinia cât de mult le pasă, prin faptul că insistă cu atâta înflăcărare, chiar dacă haotic, asupra rănilor și a afronturilor din trecut și din prezent. Adulții preocupați pot respinge unele legături, motivând că relațiile sau oamenii apropiați nu contează. Ceea ce sugerează, în fapt, este că le pasă atât de mult de acestea, încât nu pot suporta gândul de a fi răniți. Din nou.  Adulții cu atașament securizant, pe de altă parte, chiar și în toiul respingerilor și al neglijențelor, răzbesc cu mintea limpede, știind cine sunt și apreciind atașamentul. Aceste transcrieri sunt mai simple, mai ușor de urmărit, clare și echilibrate. Descrierile asociate atașamentului securizant arată interesul pentru relații – chiar și pentru cele imperfecte – și pot face referiri la sărbători petrecute cu familia, la idei pozitive despre cum ar trebui să arate o relație (chiar dacă propriile lor relații au fost dezamăgitoare) și la dorința, oricât de reprimată, de a fi aproape de alții. Tot acestea arată credința fermă a vorbitorului că merită iubire, că rostul oamenilor este să fie împreună și că atașamentul, deși cele mai multe persoane nu folosesc acest cuvânt, este real. Acesta este miezul revelator al atașamentului. Indiferent de lucrurile prin care trec în viață adulții cu atașament securizant, ei rămân conduși de credința în importanța pe care o are iubirea în viața lor. Chiar și atunci când doare. 

Siguranța poate fi dobândită pe parcursul vieții. 

ADEVĂRAT: În literatura de specialitate, există un tip de adult cu atașament securizant „dobândit“. Această clasificare rară este rezervată unei persoane care povestește o mulțime de necazuri petrecute în copilăria sa, dar care, în timp, a devenit securizată. Explicația e că a fost nesecurizată ca bebeluș și în copilărie, însă cumva – prin terapie sau cu ajutorul unei re- lații iubitoare ori prin practici spirituale – a reușit să se vindece și să dobândească un model intern funcțional securizant-autonom. Problema, cu această categorie a „siguranței dobândite“, este că există foarte puține studii longitudinale care să arate clasificarea copilului la testul situației nefamiliare și să includă și clasificarea sa ca adult, pentru comparație. Mai mult, în cele câteva studii care există, cazurile de acest gen sunt rare. Atașamentul tinde să rămână constant, iar evenimentele negative au impact mai mare decât cele pozitive, individul fiind condus mai degrabă în direcția insecurității, decât în cea a securității. 

Un copil crescut de părinți de același sex va avea un atașament nesigur.

FALS. În vreme ce cercetările despre atașament nu s-au aventurat încă în constelația variată de familii pe care le întemeiază oamenii în ziua de azi – doi tați, două mame, un amestec de părinți biologici și adoptivi –, nenumăratele studii dedicate rezultatelor copiilor crescuți în familii de homosexuali și lesbiene au ajuns la aceeași concluzie: acești copiii prosperă, uneori chiar mai mult decât cei care provin din familii heterosexuale. Astfel încât, chiar dacă nu avem studii despre atașament care s-o demonstreze, cred că este corect să extrapolăm faptul că sexualitatea și structura familiei nu sunt, în niciun caz, factori care influențează atașamentul.

Pagina de Psihologie

Pagina de Psihologie este o comunitate de psihologi, psihoterapeuți, psihiatri și oameni pasionați de psihologia relațiilor. Preocuparea față de cultivarea inteligenței relaționale, a sănătății emoționale și interpersonale este exprimată prin articole, evenimente și cărți de specialitate. Editura Pagina de Psihologie publică anual bestseller-uri naționale și internaționale. Iar contributorii noștri sunt specialiști cu experiență clinică și practică terapeutică. La secțiunea cursuri vă oferim atât activități educaționale online, cât și programe de formare continuă și complementară.

Caută