Skip to content

Părinții zilelor noastre sunt mai preocupați ca oricând de starea psihologică de bine a copilului și sunt dispuși să participe la conferințe, cursuri și să parcurgă nenumărate cărți și articole despre creșterea copiilor. Deoarece cantitatea de informații este în continuă creștere, am vrut să aflăm de la un expert în domeniul psihologiei copilului ce este adevărat și ce este mit la capitolul parenting. De aceea, am selectat câteva dintre cele mai importante răspunsuri ale lui dr. Daniel Siegel, co-autorul cărții Inteligența parentală.

Atunci când vorbim despre parenting, relația părinte-copil este esențială. 

ADEVĂRAT. Fiecare copil și fiecare situație parentală sunt diferite. Constanta care este probabil adevărată în orice interacțiune este că primul pas în disciplina eficientă reprezintă conectarea emoțională cu cei mici. Relația dintre noi și copii trebuie să se afle pe primul loc în tot ceea ce facem. Fie că ne jucăm cu ei, fie că vorbim cu ei, fie că râdem împreună, este nevoie să resimtă cât mai profund puterea iubirii și afecțiunii noastre, inclusiv când le dăm credit pentru un gest de bunătate sau când corectăm un comportament nedorit. Conectarea înseamnă să le oferim copiilor atenția noastră, înseamnă că îi respectăm într-atât încât să îi ascultăm, că prețuim contribuția lor în soluționarea problemei și înseamnă să le transmitem că suntem alături de ei, indiferent dacă ne place sau nu comportamentul pe care îl au.

Conectarea și permisivitatea sunt unul și același lucru în parenting. 

FALS. Conectarea nu este unul și același lucru cu permisivitatea. Dacă ne conectăm cu cei mici în timpul disciplinării nu înseamnă că îi lăsăm să facă orice. Dimpotrivă! Iubirea adevărată și împlinirea nevoilor copiilor rezidă, în mare parte, în stabilirea unor limite clare, în crearea unor structuri pe care le pot anticipa în viața lor, cât și în comunicarea unor așteptări ridicate din partea acestora. Este necesar ca cei mici să înțeleagă cum funcționează lumea: ce este acceptabil și ce nu. O bună înțelegere a limitelor și regulilor îi ajută să aibă succes în relații și în alte domenii. Când învață despre structură în siguranța căminului, vor avea o mai mare capacitate de a prospera în mediile exterioare – la școală, la serviciu, în relații – unde se vor confrunta cu nenumărate așteptări pentru un comportament adecvat. 

Regulile sunt importante. 

ADEVĂRAT. Conectarea profundă și empatică poate și trebuie să fie însoțită de reguli clare și stricte, care oferă structura nece­sară în viața copiilor. Aici intervine „redirecționarea“. Odată ce ne-am conectat și am ajutat copilul să se liniștească, astfel încât să poată auzi și înțelege pe deplin cuvintele noastre, putem să îl redirecționăm către un comportament mai adecvat și să îl ajutăm să găsească modalități mai bune de a se controla. 

Fericirea copiilor depinde de atitudinea și de comportamentele lor. 

ADEVĂRAT. Studiile sunt cât se poate de limpezi în acest sens. Copiii care vor avea viețile cele mai împlinite – din punct de vedere emoțional, relațional și chiar educațional – sunt cei crescuți cu un nivel ridicat de conectare și sprijin din partea părinților, care le comunică și păstrează limite clare și așteptări ridicate. Părinții lor sunt consecvenți cu limitele impuse, dar interacționează cu ei la un mod care transmite iubire, respect și compasiune. Drept urmare, copiii sunt mai fericiți, au rezultate mai bune la școală, au mai puține probleme și se bucură de relații mai împlinite. 

Atunci când un copil se implică într-un comportament negativ pedeapsa este cea mai bună strategie pe care o poate exprima părintele.

FALS. În astfel de situații, fiecare părinte ar fi bine să-și adreseze următoarele trei întrebări:

1. De ce s-­a comportat copilul meu astfel? În toiul furiei, răspunsul ar putea să fie: „Pentru că este o pușlama răsfățată“ sau „Pentru că ar face orice să mă calce pe nervi!“ Când ne păstrăm curiozitatea, renunțând la prezumții, și analizăm în profunzime ceea ce se ascunde în spatele unui anume comportament inadecvat, se întâmplă de multe ori să înțelegem ce încearcă să exprime sau să realizeze copilul, fără să reușească de fapt. Dacă înțelegem măcar atât, vom avea o atitudine mai eficientă și mai plină de compasiune. 

2. Ce lecție vreau să-­i dau copilului meu în acest moment? Din nou, scopul disciplinei nu este acela de a impune o consecință. Este nevoie să-i oferim o lecție – fie că vorbim despre autocontrol, despre importanța gestului de a împărți, despre comportamentul responsabil sau orice altceva. 

℗PUBLICITATE



3. Cum aș putea să­-i ofer mai bine această lecție? Cum putem comunica cât mai eficient cu putință, ținând cont de vârsta și de stadiul de dezvoltare a copilului, cât și de context (știa că megafonul este pornit când l-a pus la urechea câinelui)? De cele mai multe ori, reacționăm în fața comportamentelor inadecvate ca și cum consecințele ar fi scopul disciplinei. Uneori, deciziile copilului dau naștere unor consecințe naturale, iar lecția este învățată fără să fie necesară intervenția noastră. Există însă, de obicei, modalități mult mai eficiente și mai blânde prin care ne putem ajuta copiii să înțeleagă ceea ce vrem să le transmitem, decât impunerea neîntârziată a consecințelor de-a gata. 

Este important ca un părinte să înțeleagă diferența dintre ceea ce nu poate și ce nu vrea să facă un copil. 

ADEVĂRAT. În parenting, o distincție valoroasă este aceea dintre „nu pot“ și „nu vreau“. Frustrarea parentală se reduce drastic și dramatic atunci când facem distincția între aceste două atitudiniUneori, ni se pare că nu vor să se poarte așa cum le cerem când, de fapt, pur și simplu nu pot, cel puțin, nu în momentul respectiv. În realitate, un procent imens din comportamentele considerate inadecvate ține mai mult de acel „nu pot“decât de „nu vreau“. Data viitoare când copilul are dificultăți în a-și gestiona comportamentul, întreabă-te: „Este logic să se comporte așa, dacă țin cont de vârsta lui și de situația de moment?“ De cele mai multe ori, răspunsul va fi da. Dacă ai mai multe drumuri de făcut și ții un copil de trei ani în mașină timp de câteva ore, acesta va deveni agitat. Dacă un copil de unsprezece ani a stat treaz până târziu ca să privească artificiile, după care s-a trezit devreme a doua zi, pentru a participa la un eveniment caritabil al consiliului elevilor, este foarte probabil ca, în timpul acelei zile, să aibă o criză de plâns. Nu pentru că nu vrea să se stăpânească, ci pentru că nu poate

Pauzele disciplinare sau time-out-ul sunt de bază în fiecare casă cu copii. 

FALS. După ce am văzut studiile de specialitate, după ce am discutat cu mii de părinți și după ce ne-am crescut propriii copii, am ajuns la concluzia că sunt mai multe motive principale pentru care nu sunt de acord că pauzele disciplinare sunt cea mai bună strategie. În primul rând, când părinții folosesc pauze disciplinare, adesea, o fac excesiv și la furie, în loc să le ofere copiilor experiențe mai pozitive și mai pline de înțeles, care sunt mai eficiente în atingerea obiectivelor duale de încurajare a cooperării și de stimulare a dezvoltării cerebrale. Chiar dacă poți impune o pauză disciplinară cu iubire, îți dorești cu adevărat ca, atunci când greșește, experiența repetată a copilului tău să fie aceea a timpului petrecut singur, momente resimțite adesea, în special de copiii mai mici, ca o respingere? 

Fiecare părinte ar fi bine să dețină câteva informații minimale despre dezvoltarea creierului uman. 

ADEVĂRAT. Creierul unui copil este ca o casă în construcție. Parterul este format din trunchiul cerebral și regiunea limbică, împreună formând secțiunile inferioare, adesea numite și „creierul reptilian“ sau „creierul de mamifer“. Cele două regiuni ocupă, în craniu, spațiul de la baza nasului până la partea superioară a gâtului, iar o parte a acestuia, trunchiul cerebral, este bine dezvoltată la naștere. Acest creier inferior este considerat mult mai primitiv deoarece este responsabil de cele mai primare operații neuronale și mentale: emoțiile puternice, instinctul de a ne apăra copiii, cât și de funcțiile de bază cum sunt respirația, reglarea somnului și a ciclurilor acestuia și digestia. Creierul inferior este cel ce îl determină pe un copil mic să arunce o jucărie sau să muște atunci când nu obține ce vrea. Este sursa reactivității noastre, iar cuvintele sale de ordine sunt, pe repede-nainte: „Pe locuri! Fiți gata! Start!“, de multe ori, sărind cu totul peste etapele „gata“ și „pe locuri“. 

După cum bine știi, dacă ești părinte, creierul inferior, cu toate funcțiile sale primitive, este activ bine-mersi chiar și la nou-născuți. Creierul superior însă, responsabil de gândirea mai complexă și sofisticată, este nedezvoltat la naștere și evoluează în timpul primului an de viață și pe toată perioada copilăriei. Pentru mai multe informații în acest sens, vă recomand cărțile Inteligența parentală și Creierul copilului tău

Copiii au nevoie de părinți proactivi. 

ADEVĂRAT. Nu este ușor să fii un părinte proactiv deoarece impune destul de multă conștientizare din partea ta. Cu cât vei reuși mai mult să surprinzi începutul comportamentelor negative și să le deturnezi, cu atât mai rar te vei afla în situația de a aduna cioburile atât la propriu, cât și la figurat, ceea ce înseamnă că tu și copiii tăi veți avea mai mult timp să vă bucurați unii de ceilalți. Totuși, după cum știm cu toții, comportamentul inadecvat nu poate fi evitat întru totul. Se tot întâmplă, nu-i așa? Și niciun fel de proactivitate nu îl poate împiedica. Atunci este momentul pentru conectare. Trebuie să ne împotrivim tendinței de a pedepsi imediat, de a ține o prelegere, de a-l certa sau chiar de a redirecționa pozitiv în acea clipă. Trebuie, în schimb, să ne conectăm

Parentingul zilelor noastre este echivalent răsfățului. 

FALS. Răsfățul nu ține de câtă iubire și cât timp dedici unui copil. Nu poți răsfăța un copil oferindu-­te prea mult pe tine. La fel, nu răsfeți copilul mic dacă îl ții în brațe prea mult sau dacă îi împlinești nevoile de fiecare dată când le exprimă. Cândva, autoritățile din domeniul creșterii copiilor le spuneau părinților să nu își țină prea mult copiii în brațe, ca nu cumva să îi răsfețe. Acum știm mai multe despre asta. Când răspunzi nevoilor copilului și îl liniștești nu înseamnă că îl răsfeți – tocmai dacă nu îi răspunzi și nu îl liniștești, copilul va dezvolta un atașament nesigur și anxios. Ceea ce trebuie să facem este să cultivăm relația dintre noi și copil, să îi oferim experiențe consecvente, care pun fundamentul convingerii corecte că are dreptul la iubirea și afecțiunea noastră. Cu alte cuvinte, trebuie să le transmitem copiilor că pot conta pe noi pentru a le împlini nevoile. Răsfățul, pe de altă parte, apare atunci când părinții (sau alți adulți care îi îngrijesc pe cei mici) prezintă lumea în așa fel încât copilul simte că are dreptul să obțină tot ceea ce își dorește, chiar atunci când își dorește, și că totul se obține ușor și trebuie făcut pentru el. Este necesar ca cei mici să știe că nevoile le sunt înțelese și împlinite consecvent, însă nu trebuie să se aștepte ca dorințele și mofturile să le fie întotdeauna îndeplinite.

Pagina de Psihologie este o comunitate de psihologi, psihoterapeuți, psihiatri și oameni pasionați de psihologia relațiilor. Preocuparea față de cultivarea inteligenței relaționale, a sănătății emoționale și interpersonale este exprimată prin articole, evenimente și cărți de specialitate. Editura Pagina de Psihologie publică anual bestseller-uri naționale și internaționale. Iar contributorii noștri sunt specialiști cu experiență clinică și practică terapeutică. La secțiunea cursuri vă oferim atât activități educaționale online, cât și programe de formare continuă și complementară.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0