Între mit și adevăr, cu Irina Rusu: terapia familiei

La ora actuală, în lume există peste 1000 de forme de psihoterapie. Clinicienii, consilierii și psihoterapeuții practică variate tipuri de intervenție psihologică, care se bucură atât de susținere științifică, cât și de aplicabilitate practică. Una dintre abordările cele mai populare în ultimii ani este terapia familiei, care are la bază teoria sistemică. Cu toate că în S.U.A. această abordare este practicată din anii ʼ50, în România a ajuns destul de greu. În prezent, există mai multe școli de psihoterapia familiei și un număr tot mai mare de terapeuți care se alătură proiectului #RevoluțiaRelaționalăÎnRomânia. Pentru a afla ce este adevărat și ce este fals atunci când vine vorba despre terapia familiei am stat de vorbă cu Irina Rusu – psihoterapeut de familie, formator și supervizor colaborator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Adevărata psihoterapie este terapia individuală, psihoterapia de familie este doar o pierdere de vreme.

FALS. Tipurile de psihoterapie sunt: psihoterapie individuală, psihoterapie de cuplu, psihoterapie de familie și psihoterapie în grup, fiecare dintre ele cu utilitatea și valoarea ei.

Din experiență practică afirm că psihoterapia de familie, ca și cea de cuplu, de altfel, este din ce în ce mai accesată în ultima perioadă în România, iar cei care apelează la aceasta formă de psihoterapie cred în utilitatea ei. 

Psihoterapia familiei este una dintre abordările terapeutice recunoscute de Asociația Psihologilor Americani și se bucură de popularitate la nivel mondial. 

ADEVĂRAT. Ca ramură terapeutică și profesie, terapia familială este relativ tânără și se bucură de popularitate la nivel mondial pentru că și-a demonstrat foarte bine eficiența clinică și pentru că oferă un mod de înțelegere umană plin de sens. Noi, oamenii, nu trăim singuri, izolați, ci în relație cu ceilalți și atunci, pentru a înțelege ființa umană, este absolut necesar să-i cunoaștem contextual social de viață, relațiile pe care le are, inclusiv (sau mai ales) cu membrii familiei. 

În România psihoterapia familiei este accesibilă publicului larg în cabinetele terapeuților care s-au format în această formă de psihoterapie.

ADEVĂRAT. În România, terapeuții care pot practica psihoterapia de familie sunt cei care au absolvit programele de formare ce oferă posibilitatea atestării profesionale și în psihoterapie de familie, acreditate de către Colegiul Psihologilor.

Într-o ședință de terapia familiei participă toții membrii familiei care locuiesc împreună.

ADEVĂRAT și FALS. Într-o ședință de terapie de familie pot participa toți membrii familiei care locuiesc împreună ori care nu locuiesc împreună, dar au relații strânse cu cel sau cei care solicită terapie. 

În linii mari, psihoterapeutul de familie urmărește să înțeleagă dinamica relațională dintre membrii familiei, cum apare și cum se menține problema în scopul schimbării patternului problematic și a dezvoltării de legături mai securizante între membrii familiei. Pentru ca acest lucru să se întâmple, nu este obligatoriu ca în cabinet să vină toți membrii familiei. De fapt, de cele mai multe ori nu se întâmplă să vină toți membrii implicați în cabinet, dar un terapeut cu o viziune de familie va ține cont, în intervențiile sale terapeutice, de faptul că cei prezenți influențează și sunt influențați de relațiile cu membrii familiei. Astfel, el va lucra nu doar asupra atitudinilor individuale, ci mai ales asupra patternului relațional. 

Personal, întrucât în practica profesională am la bază viziunea sistemică de familie, invit în terapie, ori de câte ori este necesar, diferiți membri ai familiei. Ca exemplu, atunci când părinții solicită terapie pentru copilul sau adolescentul lor, demersul terapeutic va fi unul de familie, chiar dacă este posibil să am mai multe ședințe individuale cu copilul sau adolescentul. Întotdeauna prima ședință, în acest caz, va fi cu părinții, iar apoi, în funcție de obiectivele terapeutice, ședințele pot alterna, fiind din când în când cu părinții sau cu toată familia (părinții și copilul). De asemenea, pot fi invitați în terapie și alți membrii ai familiei care au un rol important, cum ar fi un bunic sau o mătușă. Mai pe scurt, problema copilului este, de fapt, o problemă a familiei.

Aș simți nevoia să subliniez că și atunci când se lucrează doar individual, schimbările celui care vine în terapie vor influența relațiile cu membrii familiei. Odată ce un element al sistemului se schimbă, întreg sistemul se reorganizează și nu va mai fi niciodată la fel, spune una dintre premisele sistemice.

Concluzionând, indiferent de câți membri vin in cabinet, terapeutul de familie înțelege comportamentul uman ca fiind organizat fundamental de contextul interpersonal și ghidează procesul terapeutic în funcție de această gândire.

Genograma este unul dintre instrumentele cheie ale psihoterapeutului de familiei. 

ADEVĂRAT. Genograma este un instrument valoros, utilizat în terapia individuală și de familie. Aceasta este o reprezentare grafică, în care se reflectă informații despre istoricul social și de sănătate al familiei, despre relațiile dintre membrii familiei și gradul de implicare emoțională. Ea poate fi realizată pe mai multe generații și, astfel, este o „oglindă“ a structurii familiei, cuprinzând toți membrii, atât cei aflați în viață, cât și cei decedați sau nenăscuți.

Am observat că, atunci când folosesc acest instrument, el aduce clientului claritate, conștientizare, insight și asumarea responsabilității în ceea ce privește propriul comportament.

Pentru terapeut este un instrument folositor, întrucât servește mai multor obiective terapeutice – prin realizarea genogramei împreună cu clientul, creăm sau îmbunătățim alianța terapeutică, observăm și înțelegem sistemul familial (multitudinea de informații este structurată), ne oferă claritate în identificarea patternurilor de interacțiune dintre membri, emitem ipoteze referitoare la apariția și menținerea problemei clientului.

Recomand terapeuților să folosească genograma cu încredere în practica profesională, dar și în propriul proces de dezvoltare personală, întrucât este un valoros instrument pentru creșterea cunoașterii de sine.

℗PUBLICITATE

---

---

Terapeutul de familie consideră că „întregul este mai mare decât suma părților“.

ADEVĂRAT. Una dintre teoriile care stau la baza dezvoltării psihoterapiei de familie este teoria sistemelor. Aceasta teorie ne oferă un cadru de înțelegere a structurii și dinamicii familiei și are sistemul ca și concept de bază. Teoria sistemelor ne spune că familiile au caracteristicile unui sistem, adică funcționează ca un ansamblu organizat de părți, care formează un întreg complex. Acest întreg format este mai mare decât suma părților, la fel cum și un ceas este mai mult decât o colecție de arcuri și bucățele de metal. Familia este mai mult decât o colecție de indivizi, este o rețea de relații, în care fiecare membru se dezvoltă, influențat fiind de legăturile cu ceilalți.

Privind din această perspectivă, înțelegem comportamentul uman ca un produs al interacțiunilor, al relațiilor pe care le are cu ceilalți. Astfel, în terapie, vom da atenție patternurilor relaționale de interacțiune și poziției pe care o ocupă fiecare membru în cadrul patternului. Schimbarea în sistemul familial vine din modificarea tiparelor disfuncționale de interacțiune. Fiecare membru va înțelege care este rolul său în interacțiunile cu ceilalți și totodată cum întreține el tiparul prin ceea ce face sau nu face și prin asumarea responsabilității pentru poziția sa. Patternul devine problema, iar experimentarea unui nou tipar de interacțiune, „mai sănătos“, reprezintă rezolvarea. 

Fiecare familie este formată de subsisteme care sunt diferențiate prin granițe psihologice. 

ADEVĂRAT. Conform teoriei sistemice, fiecare familie reprezintă un sistem structurat în subsisteme determinate de generație, gen și funcție. De exemplu, un sistem familial poate avea următoarele subsisteme – subsistemul adulților, subsistemul parental, subsistemul copiilor, subsistemul femeilor sau al bărbaților, subsistemul tinerilor sau al vârstnicilor, subsistemul celor care muncesc sau al celor care nu sunt angajați etc.

Subsistemele sunt demarcate de granițe, sau bariere interpersonale, care reglementează contactul cu alții. Fiecare subsistem are nevoie de granițe clare, dar și flexibile, pentru a se proteja de cerințele și nevoile celorlalte subsisteme și pentru a fi capabil să negocieze și să interacționeze cu acestea. 

Granițele dintre subsisteme sunt de trei feluri: rigide, difuze și flexibile. 

ADEVĂRAT. E bine ca granițele interpersonale să fie văzute ca procese vii, organice, care delimitează distanța fizică și emoțională dintre indivizi, subsistemele unei familii și sistemele familiale între ele. Rolul graniței este acela de a apăra identitatea unui subsistem.

Granițele reprezintă un concept fundamental al orientării structuraliste, create de către Salvador Minuchin. Acesta descrie trei tipuri de granițe: rigide, difuze și clare.

Granițele rigide sunt restrictive și permit o interacțiune și o comunicare redusă cu subsistemele externe. Ca avantaj, acest tip de graniță oferă autonomie și asigură identitatea, dar dezavantajul este că subsistemul devine autosuficient, ceea ce duce la izolare de restul familiei și limitează afecțiunea și sprijinul. Cu alte cuvinte, granița rigidă asigură autonomia în detrimentul conectării emoționale cu ceilalți, ceea ce o face să fie disfuncțională.

Granițele difuze sunt opuse celor rigide, în sensul că sunt prea permeabile. Ele permit interacțiune maximă între membri, iar aceștia sunt foarte influențați unii de ceilalți. Pot oferi un sentiment de confort și de sprijin necondiționat, dar cu prețul diluării identității și lipsei experienței și autonomiei individuale, fiind, astfel, disfuncționale.

Granița clară permite comunicarea deschisă și intimitatea subsistemelor, astfel încât acestea pot lua propriile decizii în colaborare cu ceilalți. Granița clară ia forma unei limite emoționale sănătoase, funcționale, care ne ajută să fim noi înșine în relație cu ceilalți. Asigură conectarea emoțională cu ceilalți și, în același timp, nu știrbește identitatea personală.

„Pacientul index“ este cel care aduce familia la terapie. 

ADEVĂRAT. Știm că există granițe clare sau limite sănătoase atunci când nimeni din familie nu are simptome sau probleme semnificative. În caz contrar, va exista un membru al familiei care, mai devreme sau mai târziu, va dezvolta un simptom vizibil, care se manifestă. Acesta este „pacientul identificat“ sau „pacientul index“, care poate solicita el însuși ajutor sau care determină familia să solicite terapie.

Terapeutul de familie nu consideră „pacientul identificat“ ca fiind pacientul, ci întreaga familie. Astfel, simptomul nu este al persoanei, ci al întreg sistemului familial. Credința și speranța terapeutului de familie este că schimbarea relațiilor dintre membrii familiei va conduce la diminuarea sau dispariția simptomelor problematice.

Psihoterapeutul de familie îi ajută pe membrii acesteia să facă schimbările necesare, pentru ca ei să funcționeze cât mai bine împreună. 

ADEVĂRAT. Psihoterapeutul de familie îi ajută pe membrii acesteia să facă schimbările necesare pentru a crea un mediu de siguranță emoțională în familie, care să permită relații sănătoase, de încredere, să permită respect și înțelegere. Odată ce experimentează relații sigure, în care fiecare se simte văzut, acceptat și iubit, familia va găsi soluții la problemele apărute, fără ca acestea să escaladeze. Prin procesul terapeutic, familia își dezvoltă abilitățile necesare menținerii interacțiunilor sănătoase și dezvoltării relațiilor pozitive și în afara familiei.

Pentru mai multe informații despre psihoterapia familiei vă recomandăm și cărțile semnate de Virginia Satir: Terapia familiei, Arta de a făuri oameni.