Cu toții ne dorim relații solide, bazate pe intimitate, siguranță și încredere. Dar câți dintre noi am fost învățați cum se construiesc astfel de relații? Câți dintre noi am avut un model demn de urmat în relația părinților sau a îngrijitorilor noștri? Pentru că, adesea, ne lipsește educația relațională și pentru că adevărata intimitate presupune multă știință și muncă, am identificat cele mai des întâlnite mituri despre relaționare și le-am combătut cu ajutorul ideilor prezentate de psihologa Janet G. Woititz, în cartea Intimitatea zbuciumată.
Dacă intrăm într-o relație intimă, trebuie să renunțăm la noi înșine de dragul relației.
FALS: În lumea reală, relațiile sănătoase fac o persoană mai bună decât este, fără s-o absoarbă. Frica de a ne pierde sinele poate fi o teamă reală moștenită din copilărie. Teama e prezentă acolo, de vreme ce tu nu ți-ai format niciodată un puternic simț al sinelui, în acei ani de creștere spre maturitate. Mesajele inițiale pe care le-ai primit de la părinți au fost foarte ambigue. Iar absența unor mesaje clare te-a obligat să-ți configurezi pe cont propriu credințele și valorile, în loc să le înveți preluându-le din exemplul altora. Pentru copiii din familiile care au dificultăți, dobândirea încrederii în propria capacitate de a lua decizii și de a le pune în aplicare nu vine în mod natural. Din păcate, părerile altora (ale oricui) te influențează adesea. Așadar, în caz că te-ai străduit să devii tu însuți și să capeți încredere în abilitățile tale, s-ar putea să te simți amenințat de ideea că te-ai putea atașa de o altă persoană (ale cărei opinii și convingeri ar putea deveni importante pentru tine, influențându-te într-un fel în care nu vrei să fii influențat).
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Dacă cineva ne-ar cunoaște cu adevărat, cu siguranță nu ne-ar putea accepta așa cum suntem.
FALS: E posibil să te temi încontinuu că partenerul sau partenera de viață n-o să mai vrea să aibă de-a face cu tine, dacă află cum ești tu în realitate. Deși nu-ți este foarte clar cine e persoana aceasta îngrozitoare care te privește din oglindă, tot ai o puternică senzație de anxietate la gândul că va fi demascată. Iată cum încerci să împiedici catastrofa de a fi descoperit: interpretezi un rol fantezist, despre cum crezi tu că s-ar purta „omul perfect“. Încerci să te comporți ca și cum întreaga ta viață ar fi deja pusă în ordine și ți-ai fi rezolvat toate problemele. Căci, la urma urmei, te gândești că umila vietate care ești (cu toate slăbiciunile aferente) nu va fi niciodată suficient de bună pentru persoana aceea pe care o iubești.
Credința aceasta nu ți-ai fabricat-o singur! Încă din copilărie, ți s-a spus… și s-a tot spus – mai pe față, mai subtil – că tu ești cauza problemelor pe care le întâmpină familia. Să te apropii de persoana iubită ar însemna să lași să se vadă fața ta cea întunecată și s-o determini pe ea să-ți respingă până și fațeta pozitivă pe care o plăcuse la tine anterior.
Pentru a nu fi părăsiți trebuie să arătăm că suntem perfecți.
FALS: În lumea reală, nimeni nu-i perfect. Și, apropo, perfecțiunea nu există. Dacă provii dintr-un mediu disfuncțional, frica de abandon e foarte puternică înlăuntrul tău și diferă de ceea ce numim „teamă de respingere“. Adulții care au avut părinți alcoolici – dar și mulți care au crescut în familii răvășite și conflictuale – par să fie capabili de a gestiona respingerea și a se obișnui cu ea. Totuși, frica de abandon e mult mai adânc înfiptă în sufletul lor, din cauza experiențelor pe care le-au trăit în copilărie. Când cineva te respinge, asta echivalează cu faptul că-ți întoarce spatele. E dureros, dar nu-i o catastrofă, deoarece respectivul nu-i decât un străin. Abandonul are legătură mai mult cu vremurile în care părinții te ignorau și tu te simțeai atât de izolat, încât începuseși să te convingi că n-o să reziști sau, pur și simplu, o să mori. Un copil care crește lângă un părinte alcoolic sau în vreun alt disfuncțional devine la vârstă adultă un individ cu un simț al sinelui slab conturat și foarte inconsistent – așa cu am mai afirmat. Acest sine fragil e unul critic, fiindcă n-a avut parte de ocrotirea care-i trebuia. E un sine care tânjește să fie protejat și, în multe cazuri, e foarte nesigur de el.
Asemenea caracteristici sunt cauzate de faptul că n-ai știut niciodată când sau dacă părinții tăi vor veni lângă tine să-ți ofere mângâiere. Tot trecutul tău a însemnat imprevizibilitate și inconsecvență. Odată ce beția sau conflictele începeau, tu pur și simplu dispăreai din peisaj. După experiențe repetate, ai învățat că – până ce nu trece episodul de alcoolism și criza aferentă – nevoile tale nu vor fi împlinite. Și nu aveai nicio cale de a prezice când se vor declanșa turbulențele. Ce sentiment insuportabil și îngrozitor! Indiferent ce-ai fi făcut ca să previi năpasta, ea se petrecea oricum.
Într-un cuplu adevărat cei doi sunt ca unul.
FALS: În lumea reală, tu ești tu și eu sunt eu. Apoi, mai există, separat, un „noi“. Dacă problema ta majoră este conectarea, există o mare probabilitate ca tu să nu fi fost apropiat de nimeni în acei ani ai copilăriei timpurii, așa cum copiii din majoritatea familiilor sunt – iar asta ți s-a întâmplat mai ales dacă părintele disfuncțional a fost mama ta. Nu te puteai bizui că părinții tăi aveau să răspundă nevoilor tale într-o manieră consecventă. N-avea rost să tragi nădejde că te vor lua în brațe și te vor mângâia, ca să-ți calmeze fricile și să-ți aline suferințele. Nu mai era cazul să-ți faci iluzia că mama te va ocroti, când te simțeai rău – fie că aveai motive să te simți așa, fie că nu. Asta a afectat modul în care tu te implici azi în relațiile intime, precum și intensitatea cu care (ca adult) te atașezi de cineva.
Indiferent de cât de solidă este intimitatea, vulnerabilitatea trebuie bine ascunsă.
FALS: În lumea reală, când te arăți vulnerabil, uneori sfârșești prost, alteori îți iese bine. Numai că… vulnerabilitatea e unica rută spre intimitate. Dacă te sperie vulnerabilitatea, înseamnă că foarte devreme în copilărie, ai învățat că ești singurul responsabil de fericirea ta. Și că alți oameni te pot supăra numai dacă le dai tu voie. Ai mai învățat și că erai la cârma emoțiilor tale. Desigur, într-un cămin disfuncțional ori dominat de alcoolism, o astfel de mentalitate îți era vitală pentru supraviețuirea emoțională. Însă acum e vremea să-ți deschizi sufletul în fața altora – dacă vrei să ai parte de o relație intimă sănătoasă. Eu sunt de părere că simpla idee de a fi vulnerabil este mai înspăimântătoare decât starea de vulnerabilitate în sine. Această revelație am avut-o într-o seară, stând de vorbă în săptămânala noastră ședință de grup, cu mai mulți dintre adulții proveniți din familii disfuncționale.
℗PUBLICITATE
În relațiile de intimitate reală, partenerii nu se ceartă și nici nu se critică.
FALS: În lumea reală, cuplurile se mai și ceartă din când în când. De asemenea, partenerii își mai critică uneori comportamentele. Dacă eviți conflictele s-ar putea să ai mari provocări la capitolul acceptarea furiei. Copiii care provin din familii disfuncționale își închipuie că, într-o relație ideală, nu există conflicte și nici mânie. Deși, rațional, ei își dau seama că așa ceva este imposibil, totuși, emoțional, asta își doresc. Mânia este pentru ei o emoție foarte complicată și în mare măsură neînțeleasă. Vorbind din perspectiva trecutului personal, mânia lor a trebuit reprimată. Copiii care cresc într-un mediu conflictual respiră permanent o atmosferă foarte încordată, iar mânia lor nu este niciodată vindecată. Au văzut că exprimarea furiei nu le-a fost niciodată de folos, ba chiar le-a făcut viața mai neagră. Furia nu i-a adus nimănui, niciodată vreun beneficiu. În consecință, dacă ești un copil care se dezvoltă într-un ambient plin de furie, înveți cum să nu mai fii furios. În loc de asta, raționalizezi, îți explici orice situație până când reușești s-o faci acceptabilă și, în cele din urmă, ajungi depresiv…
Dacă intimitatea are de suferit, totul este din cauza mea.
FALS: În lumea reală, unele dintre lucrurile care merg prost sunt din vina ta. Altele nu. Diverse lucruri îngrozitoare se petrec în viață, dar tu (ca persoană) nu ești îngrozitoare. Vinovăția și rușinea ies la suprafață invariabil, când ai o relație cu cineva care a crescut într-o familie disfuncțională sau afectată de alcoolism. Există acolo niște probleme care necesită un tratament special. Ernie Kurtz – în cartea sa, intitulată Shame and Guilt: Characteristics of Dependency Cycle – descrie vinovăția ca fiind „sentimentul că ai făcut ceva nepotrivit, senzația că ai stricat un lucru de valoare, conștiința că n-ai înfăptuit un lucru bun“. Adică i se inoculează copilului ideea că ceea ce a ieșit prost e din vina sa. Chiar dacă nu a fost din vina sa, el tot aude cum i se spune: „Dacă nu erai un copil așa de netrebnic, nu aș fi ajuns să beau“. Vinovăția pe care mulți dintre acești copii o resimt la maturitate se ascunde la un nivel atât de bazal în structura ființei lor, încât ei ajung să creadă că însăși existența lor a cauzat problema.
Rușinea, deși cumva diferită, este îndeaproape înrudită cu vinovăția. Însă cele două emoții se hrănesc una pe alta. Dr. Kurtz prezintă rușinea ca fiind „sentimentul că ești nepotrivit, senzația că n-ai valoare ca om, conștiința că nu ești bun de nimic“. Vinovăția e asociată cu un comportament, iar rușinea e legată de persoană (de sine, care ilustrează esența persoanei). E foarte dificil să lași în urmă asemenea convingeri. E un zbucium de-o viață să simți că nu te porți „suficient de bine“. Și, la fel, e un zbucium de-o viață să crezi că nu ești „suficient de bun“.
Când ajungi la maturitate și te implici într-o relație, tot ce merge prost devine, într-o măsură sau alta, vina ta. Ți se pare că e vina ta, exact din cauză că nu faci nimic bine și nu ești bun de nimic. Ești convins că e vina ta fiindcă, în copilărie, această credință reprezenta singurul mijloc de control pe care-l aveai. Păi, dacă erai responsabil pentru ceea ce se întâmpla, atunci însemna că puteai să faci ceva ca să schimbi răul. Un demers, evident, zadarnic, fiindcă nu provocaseși tu problema. Dar sforțarea de a schimba ceva îți dădea senzația că nu ești complet neputincios. În relația ta intimă de azi, dacă se întâmplă ceva pentru care te simți responsabil, continui să crezi că ai puterea de a schimba ceva. Te scuzi ori acționezi diferit. Dacă tu ești de vină, atunci logica îți spune că ai șansa de a rezolva problema. Și dacă n-ai fi tu de vină, atunci tot te-ai simți vinovat – fiindcă, în mintea ta, într-un sens foarte real, ești blocat.
Pentru a fi plăcut de partener, trebuie să par mereu fericit.
FALS: În lumea reală, uneori oamenii sunt fericiți, alteori nu. Mulți adulți care au crescut în familii în vreun fel sau altul disfuncționale manifestă ceea ce numim „depresie cronică“. Asta înseamnă că, neîncetat, încolțește în sufletul lor un sâmbure de tristețe. Așa cum am spus mai devreme, asta vine (parțial) din mânia pe care au întors-o chiar împotriva lor. De asemenea, are de-a face cu pierderea pe care au suferit-o. Depresia cronică e tipică pentru copiii din familii disfuncționale – dintr-o mulțime de motive, unele de natură biochimică. Asemenea copii n-au avut niciodată copilărie. N-au trecut prin experiența de a fi fost spontani, copilăroși, nesăbuiți. N-au avut șansa de a face toate acele mici nebunii pe care copiii le fac în mod normal. N-au avut parte de amuzament sau nici măcar n-au înțeles ce înseamnă distracția. Chiar dacă știe foarte bine cum e să fii nefolositor sau impulsiv, pentru un astfel de copil veselia – dacă e trăită vreodată – e considerată neglijabilă. Asta are ca efect tristețea, ceea ce îl împinge să-i fie tot mai dificil să se simtă liber și spontan în vreo relație. De aici vine depresia. O asemenea persoană se luptă cu depresia, fiindcă încearcă să se facă agreată – în strădania de a fi „partenerul perfect“. Dar, pentru mulți, depresia e întotdeauna prezentă, sub pojghița care le acoperă sinele.
În relațiile intime încrederea se creează complet, automat, imediat.
FALS: În lumea reală, încrederea se clădește pas cu pas. într-un cămin disfuncțional nevoile copilului nu sunt satisfăcute neapărat integral, ci mai degrabă parțial și ocazional. De aici, copilul învață că oamenii în care a avut încredere îl vor răni și, deci, încrederea e nepotrivită. Ca rezultat, copilul învață cum să aibă singur grijă de el. Pentru a supraviețui, cel mic se obișnuiește să nu mai aibă încredere – fiindcă se poate baza numai pe el însuși. Dacă cineva merită încredere, asta e mai degrabă o excepție și nu o regulă. Când speră la ceva bun, se alege adesea cu frustrare și dezamăgire. „Nu te încrede în alții“ e ceva ce copilul învață foarte devreme în viață. În orice caz, rezultatul e contrar naturii umane cu care se naște copilul. E un răspuns de adaptare la o situație de inadaptare. Totuși, aici discutăm despre cum să clădești o relație de încredere. Un element major – o condiție necesară pentru o relație sănătoasă – este încrederea. Fără ea, nicio relație nu poate prospera. Pur și simplu, nu va evolua și nu se va maturiza. Încrederea nu este ceva ușor de obținut, fiindcă trebuie să te dezveți de multe reacții și emoții negative. E necesar să parcurgi tot drumul înapoi spre copilăria timpurie și, încă o dată, s-o iei de la început, acordându-le altora încredere.
Atunci când există intimitate pe bune, partenerii fac totul împreună.
FALS: În lumea reală, partenerii de cuplu petrec timp… împreună, singuri și cu prietenii. Copiii din familii disfuncționale au dificultăți în a respecta granițele altora și în a identifica cel puțin care sunt propriile granițe. Ai crescut într-un mediu în care limitele erau foarte neclare. Era complicat să înțelegi care-i rolul mamei și care-i rolul tatălui. Și era greu să-ți dai seama dacă tu erai copilul… sau mama… sau tatăl… Există o mare doză de confuzie, când vine vorba despre ce anume este intimitatea și ce anume reprezintă o încălcare a limitelor personale. Ți-aș recomanda să întreprinzi numeroase tatonări, înainte să acționezi. De exemplu: „Nu-mi face favoarea de a-mi curăța camera, până ce nu afli dacă eu consider asta drept o favoare“. Sau: „Nu insista să-mi plătești facturile după ce eu m-am oferit să împărțim cheltuielile pe din două, decât dacă știi sigur că n-am de gând să mi le plătesc eu însămi“. Multe neînțelegeri grave se nasc din necunoașterea limitelor celuilalt. Granițele fiecăruia sunt diferite, iar oamenii care tind să aibă granițe rigide nu înțeleg asemenea insistențe.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
