Una dintre cele mai atrăgătoarea metode de intervenție terapeutică este hipnoza. Adesea prezentată în filme și în cărți ca fiind o „forță“ prin care oamenii pot ajunge în străfundurile inconștientului, hipnoza este o metodă psihologică de mare interes pentru publicul larg. Popularitatea acesteia a determinat și dezvoltarea unor mituri și neadevăruri, iar pentru a descoperi ce este și ce nu este adevărat în materie de hipnoză, i-am cerut ajutorul Krisztinei G. Szabó, hipnoterapeut și formator în cadrul Asociației Române de Hipnoză Clinică, Relaxare și Terapie Ericksoniană.
O persoană poate fi hipnotizată doar din priviri.
ADEVĂRAT. Cu toții putem fi hipnotizați și putem hipnotiza din priviri. Conform definiției oficiale în vigoare a hipnozei (APA), aceasta este „o stare a conștiinței ce implică focalizarea atenției și reducerea conștiinței periferice, caracterizată printr-o capacitate crescută de răspuns la sugestii“. Fixarea privirii (inclusiv de către o altă privire) este, astfel, o procedură comună prin care putem facilita hipnoza sau autohipnoza. Un studiu fascinant din 2015, realizat de către Giovanni Caputo de la Universitatea Urbino (Italia), a arătat că a ne privi drept în ochi, timp de 10 minute, reprezintă o modalitate non-medicamentoasă de a induce o stare modificată de conștiință, în care au fost evidențiate o serie de fenomene disociative, cum ar fi: modificări semnificative ale percepției vizuale și auditive, ale spațiului și ale timpului (adică fenomene caracteristice hipnozei). Se pare că mecanismul ce stă la baza acestui proces este legat de o adaptare neuronală, acest lucru însemnând că neuronii noștri își pot încetini sau chiar opri reacțiile, în condițiile unei stimulări nemodificate.
În filme și seriale, hipnoterapeutul spune câteva cuvinte, iar hipnotizatul este deja în transă, cotrobăind în mormanul de gânduri uitate.
ADEVĂRAT și FALS. Pentru a da un răspuns clar, trebuie să lămurim câteva aspecte legate de hipnoză și sugestibilitate. Am spus mai devreme că hipnoza este o stare în care sugestibilitatea noastră e crescută. Unul dintre cele mai răspândite mituri legate de hipnoză este acela că hipnoza ar fi o stare diferită de experiența noastră cotidiană, ceva ce poate fi indus din afară, doar de către un specialist. Dar trebuie să înțelegem că hipnoza, ca stare, este un fenomen normal, de care am avut și avem parte cu toții, în mod spontan. Această stare este uneori profundă sau caracterizată prin trăiri intense, deosebite (ca atunci când suntem absorbiți de o muzică ce ne impresionează puternic sau atunci când dansăm frenetic la un concert al trupei preferate); alteori, starea aceasta nu este deloc profundă, ci se poate manifesta sub forma unei banale uitări de sine, ca atunci când, absorbiți fiind de o activitate oarecare, devenim insensibili față de alți stimuli din mediul înconjurător (de exemplu, nu auzim că ne strigă colegul, fiindcă suntem prinși în butonarea telefonului). Una dintre cele mai intense stări de (auto)hipnoză e starea de anxietate puternică (atunci când suntem, practic, aproape complet absorbiți de scenariul negativ al unui gând, legat de o posibilitate ce ne înspăimântă). La fel, și atunci când ne lăsăm absorbiți de o fantezie pozitivă, plăcută, imaginându-ne cum ne atingem un scop sau imaginându-ne într-o ipostază ori într-un loc preferat. Deci, starea aceasta nu este ceva străin de experiența noastră, fiindcă așa-numitul „inconștient“ (ca rezervor de resurse, dar și de obstacole) există în fiecare din noi – și fără specialiști în domeniul psihologiei sau hipnozei – reprezentând, pur și simplu, suma tuturor experiențelor noastre uitate, dar care ne influențează funcționarea automată. Ceea ce reprezintă obiectul hipnozei terapeutice este abilitatea de a folosi aceste fenomene, mecanisme și procese naturale în mod conștient și eficient, în slujba scopurilor noastre. Hipnoza terapeutică e despre a învăța să utilizăm această capacitate a minții omenești (de a se plimba în timp și spațiu) în folosul nostru.
Acum, revenind la afirmația inițială: una dintre caracteristicile funcționării minții noastre este aceea de a face asocieri (legături) între diverși stimuli (evenimente, stări etc.), astfel încât – dacă am realizat în prealabil o astfel de legătură între un cuvânt sau o propoziție și o anumită stare – atunci sigur că este posibil ca, la auzul acelui cuvânt ori acelei propoziții, clientul să intre în starea de hipnoză (adică, practic, se evocă starea cu care a fost asociat cuvântul/propoziția). Alteori, în anumite situații în care crește în mod spontan receptivitatea noastră față de sugestii (de exemplu, după un accident, aflându-ne într-o stare de nesiguranță/regresie puternică), putem fi foarte receptivi la un singur cuvânt sau o propoziție a medicului de care ne depinde viața.
Pe de altă parte, ce anume facem în starea de hipnoză, cu ce „umplem“ transa, este altă poveste și are legătură cu conținutul sugestiei primite, ea putându-ne orienta atenția înspre mormanul de amintiri uitate sau înspre resursele de siguranță și încredere din prezent ori înspre împlinirile din viitorul râvnit. Și, de asemenea, are legătură și cu faptul că orice hipnoză este o autohipnoză – în sensul că nu suntem, pur și simplu, niște receptori pasivi ai sugestiilor din exterior, ci întotdeauna rezultatul depinde de ce facem (mental) cu aceste sugestii (le putem primi, ne putem opune sau putem rămâne neafectați). Aceasta înseamnă că, dacă acele câteva cuvinte ale terapeutului sunt cele potrivite pentru acest client, aici, în acest context, acum și cu aceste obiective, atunci, da, se poate întâmpla ca aceste câteva cuvinte să fie suficiente pentru a ajuta clientul să se deplaseze mental exact acolo unde ele îl îndrumă. De fapt, în aceasta constă arta hipnozei: cu cât mai experimentat este hipnoterapeutul, cu atât mai mari sunt șansele să descopere mai repede de ce fel de sugestii are nevoie acest client pentru atingerea obiectivelor sale și, respectiv, cum anume să i le livreze, în așa fel încât acesta să le poată utiliza cât mai bine, în folosul său. Dar acest lucru, de obicei, cere mai mult de o singură ședință.
Hipnoza este psihologie sau magie.
ADEVĂRAT. Hipnoza este psihologie și este magie. Hipnoza este magia psihologiei sau, mai bine spus, magia psihicului, a minții.
Doar persoanele „slabe de înger“ pot fi hipnotizate.
FALS. Acesta este un alt mit foarte comun, ce are la bază ideea că hipnotizabilitatea ar însemna submisivitate, lipsă a voinței ori absența autonomiei. Am spus mai sus că orice hipnoză este autohipnoză și chiar obișnuim să spunem că, de fapt, nimeni nu poate hipnotiza pe nimeni. Adică, terapeutul își asumă sarcina captivantă și onorantă de a învăța cât mai multe despre „autohipnoza clientului“ (cum funcționează mintea clientului), în scopul de a-i pune la dispoziție sprijinul de care e nevoie pentru a depăși anumite blocaje. Din punctul meu de vedere, hipnoza terapeutică este o relație în care lucrăm cu simptomul (acuzele de la suprafață) și cu personalitatea (solul pe care s-au dezvoltat acuzele) în același timp. În general, cu cât îi este mai accesibil clientului modelul de atașament caracterizat prin siguranță emoțională (adică, cu cât mai mult are posibilitatea de a se încrede în sine și în ceilalți), cu atât mai ușor și mai repede va putea această relație client-terapeut să genereze transele benefice menite să conducă clientul la ținta sa (cu atât mai ușor vor putea fi găsite sugestiile cele mai potrivite și cu atât mai ușor le va putea primi și folosi clientul). Când siguranța și încrederea (care sunt fundamentale) se dovedesc mai puțin accesibile pentru client, sarcina terapeutului va fi aceea de oferi posibilitatea unei vindecări la acest nivel – lucru care va spori și capacitatea clientului de a utiliza sugestiile primite.
Fiind în transă hipnotică, pierdem contactul cu lumea exterioară.
FALS. Pierdem contactul cu lumea exterioară într-o anumită măsură, dar niciodată în totalitate. Este ca și când, oricât de absorbiți am fi de un film sau o lectură ori chiar și atunci când dormim profund, o parte a conștiinței rămâne în permanență conectată la exterior și, în cazul unui pericol sau din orice alte motive care modifică prioritățile organismului, ne trezim.
℗PUBLICITATE
Hipnoza înseamnă că terapeutul poate implanta informații false în memoria persoanei hipnotizate.
FALS. Procesul responsabil de posibilitatea implantării unor informații false este sugestibilitatea. Cercetătorul britanic Gisli H. Gudjonsson a studiat în mod sistematic așa-numita sugestibilitate interogativă, pe care a definit-o ca fiind un fenomen legat de tendința individului de a-și modifica relatarea referitoare la un eveniment, datorită acceptării și încorporării ulterioare a unor informații eronate sugerate, respectiv datorită expunerii la presiunea interpersonală, în cadrul unui interviu. Gudjonsson a demonstrat că modul în care oamenii reacționează la feedbackul negativ, de exemplu, este legat de procese ce țin de anxietate. Cu cât mai anxios devine un individ ca rezultat al unui feedback negativ pe care îl primește, cu atât este mai probabil să își modifice răspunsurile pe parcursul reinterogării, respectiv să încorporeze în mai mare măsură informațiile false conținute în întrebările sugestive. Vorbim aici, bineînțeles, de interviuri/interogări în afara oricărui cadru hipnoterapeutic.
Schimbarea cu ajutorul hipnozei se face în 1-2 ședințe.
ADEVĂRAT și FALS. Uneori, se poate întâmpla acest lucru. Alteori, nu. Dincolo de cele ce am spus deja mai sus, aș întreba: va rezolva o tabletă sau două de paracetamol o durere de cap? Va rezolva o operație la ligamentele genunchiului problema siguranței, forței și mobilității piciorului? În primul caz, putem spune că, dacă durerea de cap a avut o cauză banală, neimportantă (un stres, oboseală sau o viroză care se rezolvă repede), atunci o tabletă sau două de paracetamol vor fi suficiente. Paracetamolul nu a fost factorul cauzal de rezolvare a problemei, dar a ajutat la îndepărtarea simptomului, atunci când a fost nevoie, iar acest lucru poate fi foarte valoros, uneori împiedicând formarea unor cercuri vicioase psihologice sau psihosomatice. Dacă, însă, durerea de cap a avut o cauză mai profundă (o afecțiune ce trebuie tratată specific), atunci o tabletă sau două de paracetamol nu vor fi suficiente. Iar gândindu-ne la al doilea caz: dacă ne-am rupt ligamentele la genunchi, operația poate fi necesară, dar cu siguranță nu va fi suficientă. Poate că, fără ea, nu vom putea avea niciodată stabilitate la nivelul genunchiului, însă fără exercițiile de recuperare ulterioare, operația în sine nu ne va fi slujit la nimic. Acestea pot fi repere pentru modul în care gândim despre orice fel de intervenție menită să producă o schimbare.
Și încă un lucru: dacă nu ne gândim la schimbare doar din perspectiva soluționării unei probleme punctuale, ci ca la un proces inerent vieții – practic, omniprezent, fie că vrem, fie că nu, fie că suntem conștienți de el, fie că nu – atunci putem vedea în hipnoza terapeutică pur și simplu un instrument util pentru îmbunătățirea controlului asupra minții noastre, chiar și asupra corpului nostru (cel puțin într-o anumită măsură), asupra vieților noastre.
Hipnoza ajută la regăsirea unor amintiri uitate.
ADEVĂRAT și FALS. Putem regăsi amintiri uitate cu ajutorul hipnozei, dar nu în mod necesar. În afara particularităților contextului în care s-a produs uitarea (și care pot influența posibilitatea recuperării informațiilor), ea își are funcțiile sale. Uneori, inteligența noastră interioară decide că este mai bine ca anumite lucruri să rămână uitate. Oricum, dacă regăsim anumite amintiri în cadrul unei ședințe de hipnoză, acest lucru nu se datorează atât hipnozei în sine, cât faptului că, cu ajutorul ei, terapeutul și clientul au reușit să acceseze un spațiu de siguranță ce poate facilita reamintirea – dacă acest lucru este cu adevărat util pentru client (și, când spunem asta, nu ne referim la faptul că ne-ar plăcea sau credem că ne-ar fi util să ne reamintim, ci la mecanisme mai complexe și mai profunde, inclusiv cele inconștiente).
Un alt aspect este acela că amintirile în sine se construiesc cu sau fără hipnoză, deci atunci când ne amintim un lucru, acea amintire nu este asemeni unei fotografii neschimbate și neschimbabile, ci este o compoziție vie, ce se realizează întotdeauna cu aportul subiectiv al proprietarului său. (Avem cu toții experiența că diferite persoane își pot aminti în mod diferit aceleași fapte, același eveniment.) Din punctul de vedere al psihoterapiei însă, „corectitudinea obiectivă“ a unei amintiri nu interesează, fiindcă „materialul“ cu care lucrăm este trăirea persoanei, lumea sa interioară, felul în care își organizează lumea interioară la întâlnirea cu trigger-ii provocatori din exterior, astfel încât să își poată păstra echilibrul emoțional, să își sporească reziliența și să își construiască o viață cât mai împlinită.
Oamenii pot să mintă și dacă sunt hipnotizați.
ADEVĂRAT. Da, oamenii pot să mintă la fel de liniștiți și când sunt hipnotizați, la fel ca atunci când nu sunt.
Dacă dormim și partenerul ne șoptește diferite cuvinte la ureche, este ca și cum am fi hipnotizați și manipulați.
FALS. Dacă ne amintim că orice hipnoză este o autohipnoză, înțelegem că nu putem fi hipnotizați și manipulați fără voia noastră, nici măcar de către partenerul nostru, nici măcar în somn. Lăsând gluma la o parte, adevărul este că organismul uman e un sistem foarte inteligent, având o nevoie fundamentală – și o capacitate – de a funcționa în mod autonom. Iar acest lucru este asigurat inclusiv prin mecanisme automate, inconștiente. În afara unor condiții extreme (de exemplu, unele stări psihotice acute), ne păstrăm atât nevoia, cât și capacitatea de funcționare autonomă, ceea ce înseamnă că vom accepta doar acele sugestii cu care suntem de acord, indiferent că suntem treji, adormiți, la noi acasă ori în cabinetul hipnoterapeutului. (Rezistența față de sugestiile neacceptate poate fi conștientă sau nu, activă sau pasivă.)
Pentru mai multe explicații și adevăruri științifice, vă recomandăm Hipnoza și stresul.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
