Dacă există un monstru psihologic care ne poate zgudui din temelii siguranța afectivă, acesta este reprezentat de infidelitate. Într-o lume în care este atât de la îndemână să flirtezi și să trimiți mesaje interzise, definiția infidelității devine tot mai flexibilă. Iar pentru a ne orienta puțin mai bine cu privire la acest subiect, am invitat-o pe Lavinia Tăutu, psiholog și psihoterapeut relațional, să ne ajute să înțelegem care dintre enunțurile de mai jos sunt adevărate și care sunt false.
Infidelitatea este o traumă pentru cel care a fost trădat.
ADEVĂRAT. Asta, în special în contextul actual în care este văzută și definită o relație de cuplu (perspectiva romantică, în care fiecare încearcă să își găsească jumătatea, „the one“ sau „my all“). Îndrăznesc să spun că infidelitatea, din cele mai vechi timpuri, aducea cu sine o doză de suferință. Însă niciodată nu a adus o criză de identitate personală, precum vedem în zilele noastre la indivizii care au fost afectați de această experiență. Și nu de puține ori, vedem în practica zilnică din cabinetele noastre simptome specifice de stres posttraumatic asociate cu adulterul. La baza durerii ce urmează unei infidelități, stă trădarea, iar această trădare ridică întrebări legate de valoarea personală, de veridicitatea sentimentelor, de autenticitatea relației, de încrederea în capacitatea personală de analiză și în acuratețea percepțiilor. Practic, ceea ce-ți transmite această trădare este sentimentul că nu ești alesul, nu ești chiar atât de special, nu ești unic, nu ești de neînlocuit – iar asta doare foarte tare. Pentru că percepția noastră culturală este că, dacă mi-am găsit jumătatea, infidelitatea nu are ce căuta în relația de cuplu. Până la urmă, ceea ce noi credem despre cum ar trebui să arate o relație și ce credem despre infidelitate, este adânc înrădăcinat în psihicul nostru cultural.
Infidelitatea duce de fiecare dată la despărțire.
FALS. Infidelitatea, pentru unele cupluri, înseamnă într-adevăr finalul poveștii, însă pentru altele poate să fie semnalul de alarmă care îi trezește pe cei doi parteneri înspre conectare și vitalitate conjugală. Nu de puține ori se întâmplă ca, după ce s-a aflat de aventură, cei doi parteneri să poarte discuții cu adevărat importante și pline de sens despre ei, despre dorințele și nevoile lor, despre limite, inclusiv despre viziunea asupra relației. Discuții care trebuiau să fie dezbătute cu mult timp înainte. De asemenea, o atenție sporită necesită a fi acordată cui împărtășim experiența prin care trecem. Deși bine intenționate, persoanele cărora le divulgăm greutățile din cuplu pot pune o mai mare presiune pe noi, în a lua o decizie într-un moment inoportun. Rușinea – văzută prin ochii celor din jur – de a rămâne alături de un partener infidel, este împovărătoare. Și, cu siguranță, atunci când sistemul limbic este activat, e de preferat să nu luăm decizii majore de viață, oricât de mare ar fi presiunea celor din jur.
Oamenii înșală pentru că au nevoie să se simtă speciali.
FALS. (Dar aici nu vorbim de infidelii în serie, de cei care practică acest hobby.) La rădăcina infidelității nu stă sentimentul de a fi special, ci dorința. Și nu mă refer la dorința sexuală, ci la dorința de a descoperi o altă latură a sinelui, dorința de a te simți viu, de a te simți dorit, de a te conecta emoțional, de a te reconecta cu părți pierdute din tine, dorința de a lăsa în urmă un „eu” ce nu-mi mai este caracteristic, în care nu mă mai recunosc. Este foarte ușor să cazi în capcana de a-ți justifica infidelitatea prin faptul că îți lipsește acel sentiment de a fi special. O persoană poate să fie infidelă după ani de zile, într-o relație care a fost monogamă. Pentru a înțelege cum s-a ajuns aici, trebuie să vedem ce a însemnat această experiență pentru persoana în cauză. Iar întrebări precum „De ce-ai făcut asta?“ și „Cum ai putut?“, deși firești, nu fac altceva decât să mărească atitudinea defensivă a persoanei care a comis adulterul. Iar ceea ce se întâmplă din acel moment încolo este că toată vina va fi plasată asupra partenerului înșelat și a calității precare a relației.
Partenerii care sunt infideli o fac pentru că vor să se răzbune.
ADEVĂRAT și FALS. Dacă merg pe principiul „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte“, înseamnă că ceea ce caut eu este dreptatea, văzută prin prisma propriilor mei ochelari, și nu neapărat răzbunarea. Sunt atât de rănit, încât îți dau să guști din propriul tău medicament. Este felul în care îmi justific comportamentul (ne)permis.
Există viață după infidelitate.
ADEVĂRAT. Indiferent că rămâi în cuplu sau nu, viață după infidelitate există. Oricât de dureroasă este această experiență, dobândești noi cunoștințe despre propria persoană și despre cuplu. Ajungi să te cunoști mai bine, să te înțelegi și să descoperi laturi ale tale care, până în acel moment, îți erau inaccesibile. Și da, poți reconstrui relația de cuplu și încrederea zdruncinată, așa cum poți să și înveți să iubești din nou – fie tot pe partenerul tău, fie pe un alt partener. Până la urmă, poveștile pe care ni le spunem despre noi și despre relația noastră de cuplu ne ajută să facem lumină în viețile noastre. Iar când povestea devine una negativă, apelăm la terapie.
℗PUBLICITATE
De regulă, se ajunge la infidelitate pentru că ambii parteneri au câte o contribuție la îmbolnăvirea relației.
ADEVĂRAT și FALS. Infidelitatea nu poate fi văzută în alb și negru și nici actorii cuplului, în termeni de „victimă“ și „călău“. Depinde dacă privim infidelitatea ca un simptom a unei relații care era deja pe muchie de cuțit de ceva vreme sau dacă tocmai infidelitatea este cea care a făcut ca relația să se deterioreze. Depinde cum justificăm actul de trădare, față de noi și față de partenerul nostru. Motivăm infidelitatea ca fiind o nevoie de a mă simți intim și conectat emoțional, iubit, dorit, viu (pentru că acestea sunt nevoile mele și în relația de cuplu ele nu sunt satisfăcute) sau motivăm infidelitatea prin faptul că am dreptul la și mai multă fericire, la și mai multă iubire, la și mai multă dorință, la și mai multă conectare etc.? Distincția este una majoră.
Un proces de psihoterapie de cuplu poate ajuta partenerii să-și recâștige încrederea, după ce unul dintre aceștia a fost infidel.
ADEVĂRAT. Este un proces greu pentru ambii parteneri, însă aduce cu sine o nouă perspectivă asupra cuplului și a dinamicii relaționale. Recâștigarea încrederii este crucială, iar pentru a face asta este nevoie de lucru în echipă. Este important ca partenerul infidel să fie conștient de motivațiile interioare ce au dus la aventură, să își asume comportamentul și, automat, consecințele și să nu încerce să se disculpe plasând vina exclusiv pe factori externi. Nu cred că poate exista ceva care să-l înfurie mai tare pe partenerul înșelat, decât să audă „Tu ești vinovat pentru comportamentul meu“ sau „Am consumat alcool și nu m-am gândit la ce fac“ sau… „Mercur a fost retrograd și de aceea s-a întâmplat“ ori… „Zodia mă predispune la a fi infidel“. Pentru partenerul înșelat, când vine vorba de recâștigarea încrederii, el are nevoie să fie asigurat că nu se va mai întâmpla, că orice contact cu cea de-a treia persoană este întrerupt, dar (mult mai important decât acestea) să știe că a fost ales cu adevărat și că partenerul infidel nu se întoarce în cuplu doar pentru că așa îi este mai convenabil, mai confortabil. Cu alte cuvinte, partenerul înșelat dorește să știe că este iubit și să vadă sentimente de vinovăție și regret autentic legat de fapta persoanei infidele, raportat la durerea provocată.
Dacă nu am făcut sex, ci doar ne-am conservat în secret și ne-am împărtășit discret fanteziile erotice, nu înseamnă că am fost infideli.
FALS. Desigur că totul depinde cum definești infidelitatea, ce reprezintă infidelitatea și care sunt limitele personale. Foarte multă lume, când se gândește la infidelitate, descrie doar actul sexual cu penetrare sau sexul oral. Dar avem și infidelitate emoțională – unde există un grad foarte crescut de intimitate emoțională, unde fanteziile, dorințele și frustrările sunt împărtășite cu o a treia persoană (alta decât partenerul de viață), fără a se ajunge la contact fizic sexual. Unii consideră masturbarea sau vizionatul filmelor porno ca fiind infidelitate. Sau discuțiile sexuale online cu o a treia persoană. De asemenea, discuțiile pe platforme de dating online, când ești deja într-o relație asumată. Masajul erotic, cu sau fără finalizare. Variațiunile sunt multe și, până la urmă, fiecare dintre noi definește infidelitatea altfel. Eu tot timpul, în cadrul ședințelor de terapie de cuplu, întreb partenerii: „Vrei să știi dacă comportamentul tău intră în categoria infidelității? Întreabă-ți partenerul de viață și vei afla răspunsul.“ Dar asupra unui lucru se pare că tot mai mulți suntem de acord: ingredientul principal al infidelității este secretul.
Bărbații sunt mai infideli decât femeile, deoarece ele sunt monogame.
FALS. Această idee se mula perfect pe modelul puterii dintr-un cuplu, unde femeia era sexul slab și supus, iar bărbatul era sexul puternic. Practic, femeia a fost văzută mult timp ca o posesie a bărbatului, așa că avea foarte puține drepturi. Odată cu independența financiară a femeii, această balanță a puterii tinde să nu mai fie vizibilă într-un cuplu. Datele statistice arată o diferență foarte mică între bărbați și femei, la capitolul infidelitate. Ceea ce diferă însă este justificarea comportamentului, raportat pe sexe. Bărbații tind să scoată din ecuație latura emoțională a sexului, adesea spunând „Dar nu a însemnat nimic pentru mine, deci nu s-a întâmplat nimic“, pe când femeile tind să maximizeze tocmai latura emoțională, „Este bărbatul perfect și îl iubesc, deci sunt căsătorită cu persoana greșită“. Cert este că monogamia este o alegere, un comportament exersat – pentru ambele sexe.
O femeie poate fi considerată infidelă doar dacă a avut o aventură cu un alt bărbat; dacă s–a culcat cu o altă femeie, nu se trece la capitolul trădare în cuplu.
FALS. Nu am putut să nu îi adresez această întrebare partenerului meu de viață, iar răspunsul lui plin de umor a fost pe măsură: „Lavi, aș fi foarte, foarte supărat, dacă ai face asta… și nu m-ai chema și pe mine.“ Dar lăsând gluma deoparte, întrebarea pe care o adresez eu este următoarea: „Ca bărbat, te-ai simți mai puțin amenințat și trădat, dacă partenera ta ar avea o aventură cu o altă femeie, pentru că…?“ Las deschis răspunsul la această întrebare. Până la urmă, ne întoarcem la noțiunea de infidelitate și la cum o definește fiecare.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
