Una dintre formele mai noi de intervenție psihoterapeutică, care se bucură de o mare popularitate în România, este psihoterapia integrativă. Potrivit unor terapeuți de renume internațional, în zilele noastre majoritatea terapeuților ar fi mai degrabă integrativiști, aplicând proceduri de intervenție care combină teorii și tehnici din mai multe abordări. Pentru a înțelege mai bine ce este și ce nu este adevărat cu privire la psihoterapia integrativă, am invitat-o pe Loredana Vîșcu să ne explice câteva idei de bază.
Psihoterapia integrativă este una dintre cele mai cunoscute abordări din lumea psihoterapiei, în zilele noastre.
ADEVĂRAT. Psihoterapia integrativă este cunoscută pe harta psihoterapiei din lume, venind în „viteză“ încă din secolul trecut, ca o nevoie de a avea un loc comun cu marile orientări terapeutice. Astfel, a ajuns să fie a patra mare orientare terapeutică. Ca minus, am putea menționa confuzia cu terapia integrată, unde se aduc la nivel de egalitate (în mentalul unor practicieni) mai degrabă mijloace de intervenție terapeutice, mijloace care nu au de-a face cu ceea ce presupune psihoterapia integrativă. Psihoterapia integrativă are un model teoretic, strategii de intervenție (eclectice, de aici sursa majoră de confuzie), plan de intervenție, cercetare, modele de supervizare. De asemenea, și în psihoterapia integrativă există mai multe modele ce direcționează orientări.
În psihoterapia integrativă terapeutul adaptează procesul de intervenție la nevoile de bază ale clientului, croind astfel o terapie individualizată.
ADEVĂRAT. Psihoterapia integrativă adaptează intervenția la nevoile clientului, ca toate psihoterapiile validate științific și bazate pe dovezi empirice. Accentul este pus pe relația terapeutică și, în acest creuzet co-creat, se poziționează clientul pe cât posibil, la un nivel mutual cu terapeutul; în acest loc sigur, încet, încet, nevoile psihologice ale clientului se împlinesc pe cât posibil. Relația terapeutică este unică și prin ea clientul reintră în lume mai abilitat, mai dezvoltat, mai asumat.
Psihoterapia integrativă presupune ca terapeutul să aplice ce știe și ce poate, fără să țină cont de compatibilitatea dintre tehnici sau concepte.
FALS. Acest punct 3 m-a „zgâriat“: psihoterapia integrativă presupune ca terapeutul să aplice ce știe și ce poate… Dacă terapeutul aplică ce știe și ce poate, fără să țină cont de compatibilitatea dintre tehnici și concepte cu clientul, atunci nu cred că mai vorbim despre psihoterapie. Colegilor mei aflați la început de drum în devenirea lor ca terapeuți și în dobândirea identității lor ca terapeuți le spun așa: când nu știți ce să faceți și vă simțiți blocați în terapia cu clientul, aveți două opțiuni – fie tăceți (tăcerea este terapeutică, să nu vă fie teamă), fie repetați ultimele cuvinte ale clientului (se folosesc abilitățile argumentative ca repetarea, rezumarea). Procesul terapeutic are șanse să curgă din nou, dacă în impas facem apel la abilitățile dialectic-argumentative.
Ceea ce crede că știe terapeutul se transformă rapid într-un pat al lui Procust, iar clientul nu este lângă noi/ cu noi să-l potrivim în acel pat. Deci terapeutul nu doar aplică ce știe și ce poate, clientul cu tot ce este el îi „dictează“ terapeutului, fără vorbe, de ce are nevoie. Aceasta este măiestria terapeutului, de-a înțelege clientul din realitatea acestuia, și nu din realitatea sa! Se învață greu suspendarea ta ca terapeut, să transmiți că ești în realitatea clientului tău, dar fără să fii văzut, să fii simțit de clientul tău, dar fără să arăți asta (uneori este bine să o faci, dar și aici să dovedești măiestrie în ce moment să faci asta).
Deja mă oblojesc și după: …fără să țină cont de compatibilitatea dintre tehnici sau concepte. Tehnica este utilizată în funcție de ceea ce este clientul: ca stil, personalitate, problemă, loc de proveniență, multiculturalitate, considerente etice etc. Tehnicile, în psihoterapia integrativă, nu sunt ca foile de varză, tocate mărunt și presărate cu un fals profesionalism peste client. În psihoterapia integrativă vorbim de eclectism tehnic și am mai menționat, cu alte ocazii, că posibil de aici să vină percepția eronată asupra psihoterapiei integrative cum că înveți de toate. Din nefericire, am auzit asemenea afirmații și din partea specialiștilor în psihoterapie.
În psihoterapia integrativă tu, ca terapeut, ești cel mai bun instrument de intervenție, iar cuvântul transformă fiecare ședință de terapie într-un eveniment. Tehnicile împrumutate din alte orientări terapeutice (de aici eclectismul tehnic) sunt, astfel, mijloace pentru: întărirea relației terapeutice și pentru rezolvarea, ameliorarea problemelor clientului (transformate și negociate ca obiective terapeutice).
Există studii și cercetări care ne arată că psihoterapia integrativă este o formă de intervenție bine susținută științific.
ADEVĂRAT. Cercetările din ultimele decenii sunt centrate pe validarea de modele psihoterapeutice integrative, modele de supervizare integrative. Accentuez o idee: toate formele de psihoterapie, la nivel de cercetare, înregistrează un deficit în privința evaluării rezultatelor clientului după terminarea terapiei, respectiv evaluarea rezultatelor terapeutului care a terminat supervizarea. Deci, deficitele de cercetare de la nivelul psihoterapiei integrative sunt comune cu cele ale marilor orientări terapeutice, fără a mai enumera ce deficite de cercetare sunt la nivelul supervizării în toate orientările terapeutice.
La nivel mondial, există mai multe școli care promovează psihoterapia integrativă.
ADEVĂRAT. La nivel mondial, există mai multe școli care promovează psihoterapia integrativă, mai mult, din ce știu, localizarea geografică a conturat un „specific“ pentru psihoterapia integrativă: europenii au dat un specific introspectiv, americanii un specific pragmatic, dar majoritatea psihoterapeuților integrativi creatori de școli integrative au o formare în altă orientare, decât integrativă. Avem un aspect interesant: creatorii de școli de psihoterapie integrativă au o viziune integrativă ce provine din altă școală terapeutică sau au chiar mai multe formări și propun un training de formare și de supervizare unde principalele caracteristici sunt: flexibilitatea, deschiderea, centrarea pe factorii comuni etc.
Din perspectiva supervizării, trendul este de a ne regăsi pe teritoriul comun al integrării, pentru a livra o supervizare unui terapeut, indiferent de orientarea sa terapeutică. Pare admirabil cum se închide cercul: clientul provenit din real; terapeutul, indiferent de orientarea terapeutică, lucrează cu clientul; supervizare – cadru oferit terapeutului indiferent de orientarea terapeutică; ameliorarea, rezolvarea problemelor clientului datorită lucrului cu un terapeut supervizat de un supervizor ce este determinat să ofere o supervizare oricărui terapeut, indiferent de orientarea sa terapeutică.
Psihoterapia integrativă este o formă de intervenție de scurtă durată.
PARȚIAL ADEVĂRAT. La afirmația de mai sus, aș adăuga și de lungă durată. Intervenția terapeutică este reglată de cei doi actori: terapeutul și clientul. Ca terapeut integrativ, desfășor intervenția terapeutică după un plan de intervenție constituit din n ședințe, ce-l reglez din mers, mai ales dacă apar probleme neprevăzute. Planul de intervenție terapeutic nu este un plan de lecție, chiar dacă este reglat de: factorul timp (50 minute/ședință); de selectarea tehnicilor, dacă este nevoie de ele; de factorul „cuvânt“; de personalitatea terapeutului și a clientului. Frecvent utilizez în cursurile de formare metafora: „Terapeutul este ca o vază ce ia forma cerută de client. Clientul este apa ce umple vaza.“
℗PUBLICITATE
Între modelul integrativ și cel eclectic nu există nicio diferență.
FALS. Când vorbim de integrativ, ne referim la fundamentul teoretic, iar când vorbim de eclectic ne referim la metode, tehnici, strategii. Deci este o mare diferență. Am constatat că, la noi în țară, este o mare sete de tehnici, ca și cum dacă oferim tehnica, rezolvăm problema clientului. Reamintesc, tehnica provine din teorie, acea teorie de care încă din școală (pot înțelege asta) fugeam. Formatorii ar fi bine să fie înțelegători și să furnizeze în mod atractiv teoria, iar viitorii terapeuți – să înțeleagă și să accepte că, fără teorie, nu există practică bună. Nu învățăm de dragul de a învăța, învățăm teoria ca să înțelegem cum să selectăm cea mai potrivită tehnică pentru client. Cum să pășești, dacă nu ai pământ sub picioare? Levitația nu am predat-o în cursurile de formare. Tehnica, fără înțelegerea teoriei ce o fundamentează, este ca o cădere în gol.
Modelul integrativ strategic al sinelui este partea centrală în unele modele integrative de intervenție terapeutică.
ADEVĂRAT. Modelul integrativ strategic al sinelui este un model teoretic ce a preluat conceptele sale de bază din teorii sociale, neuroștiințe, teorii psihologice și oferă un cadru pentru înțelegerea ființei umane din perspectiva a șase axe psihologice: biologică, cognitivă, emoțională, psihodinamică, familială și existențială. Pentru fiecare axă, se pot identifica tehnici de intervenție eclectice. Sinele este un proces emergent (sine bazal, central, plastic și extern), ca urmare a dezvoltării de rețele neuronale.
Altfel spus, modelul oferă un cadru de intervenție pentru terapeutul ce realizează un psihodiagnostic relațional la nivelul sinelui. Din modelul menționat am conturat și am dezvoltat un model de supervizare bazat pe învățarea adulților.
Orice terapeut se poate numi integrativ, nu este nevoie de o formare specifică în psihoterapia integrativă.
FALS. Terapeutul integrativ, pe lângă multe alte caracteristici, învață în cadrul unui program de formare profesională despre modestia profesională și umilința profesională. Terapeutul integrativ nu este „primul născut al generației sale de terapeuți integrativi și nici ai terapeuților în general“; terapeutul integrativ are nevoie de ani de formare, de supervizare profesională și de învățare permanentă.
Identitatea de terapeut integrativ se dobândește în timp, este un proces de durată cu multe aspecte ce pun sub semnul întrebării profesia: sunt un terapeut bun? Dar dacă nu sunt? Anii de supervizare profesională (cel puțin doi ani) sunt aceia în care se primește ajutorul, suportul din partea unui supervizor integrativ, ce își sprijină colegul pentru a învăța profesia de terapeut.
În România, psihologii și cei din profesiile asimilate pot alege să se înscrie la programe de formare complementară în psihoterapia integrativă.
ADEVĂRAT. Ca formator și supervizor, derulez programe de formare în psihoterapia integrativă și în consiliere psihologică integrativă în cadrul Institutului de psihoterapie, consiliere psihologică și supervizare clinică (IPCS).
Programele derulate sunt acreditate de către Colegiul Psihologilor din România (CPR). Durata unui program de formare în psihoterapia integrativă este de: 3 ani de formare, la finalul cărora se obține diploma de absolvire pentru obținerea atestatului de liberă practică, nivel I la CPR (psihoterapeut practicant, regim sub supervizare). În cei trei ani se organizează întâlniri la sfârșit de săptămână, când se parcurg modulele prevăzute în programa de formare. Temele se referă la dobândirea de competențe teoretice și practice pentru profesia de terapeut: psihologie clinică, psihodiagnostic, factorii comuni în psihoterapie, CBT, psihanaliză, psihosinteză, psihoterapia copilului, modelul integrativ strategic al sinelui, tulburările de personalitate (diagnostic și intervenție), psihoterapie sistemică și de familie, teoria atașamentului, psihoterapie existențială. La finalul programei de formare, se susține o evaluare scrisă și orală, se realizează o lucrare de disertație.
După obținerea atestatului de la CPR, de psihoterapeut în supervizare, terapeutul va deschide forma de exercitare a profesiei, cel mai frecvent ca un cabinet individual de psihologie, iar apoi urmează: 2 ani de supervizare, cu întâlniri lunare unde se prezintă cazuri din practică. Supervizarea presupune întâlniri de grup și întâlniri individuale.
La finalul programei de supervizare se va susține un examen oral și scris, se va întocmi o lucrare de disertație. Din partea institutului, la finalul stagiului de supervizare se obține diploma de absolvire necesară obținerii atestatului de liberă practică, nivel I practicant, regim de exercitare autonom.
În anul 2021, Institutul de psihoterapie, consiliere psihologică și supervizare clinică (IPCS) va începe programe noi de formare desfășurate în regim hibrid (față în față și online, pe perioada pandemiei) în:
• București 15-16 octombrie 2021, înscrieri și informații suplimentare la [email protected], 0735838844;
• Timișoara 22-23 octombrie 2021, înscrieri și informații suplimentare la [email protected], 0735838844;
• Arad 29-30 octombrie 2021, înscrieri și informații suplimentare la [email protected], 0735838844;
Formatorii și supervizorii din programele de formare sunt: dr. Vîșcu Loredana-Ileana, dr. Watkins Eduard Clifton Jr., Gáspár György, dr. Delcea Cristian, dr. Balaci Gabriel, dr. Herb Simona, dr. Anton Raluca, md. Nașcu Oana, Bucur Ionela, Coicici Andreea, drd. Cădariu Ioana, Streza Popa Eliza, Paraschiv Elisaveta, Rodica Weihmann. De asemenea, institutul oferă programe de formare de scurtă durată, cursuri și școli de vară creditate de către CPR.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
