Skip to content

Toamna este anotimpul în care setăm trendul pentru anul care urmează, dar și perioada cu cel mai mare stres pentru copii și părinți. Reînceperea școlii, revenirea la diferitele rutine de după vacanță, provocările legate de teme, lecții și note fac ca viața multor familii să fie dată complet peste cap. Deoarece există multe mituri care dăinuie în jurul a ceea ce înseamnă educația copiilor, am selectat, din cartea Parenting pentru succes, câteva idei ale expertului în educație dr. Madeline Levine, la care ar fi indicat să medităm pentru o scurtă perioadă de timp; mai ales dacă chiar ne pasă de sănătatea mintală și emoțională a copiilor din viața noastră. 

Copiii deștepți iau note bune. 

ADEVĂRAT și FALS. Unii o fac, unii nu. Există o mulțime de moduri prin care îți poți dovedi „deșteptăciunea“ și nu toate se raportează la evaluările scrise. Există un motiv pentru care se spune că lumea este „condusă de elevi de nota 7“. Multe dintre aptitudinile care duc la succes, în special cele care se referă la interacțiunea cu ceilalți și o identitate de sine profundă, nu sunt niciodată obținute în școală. 

Copiii au nevoie de tot felul de activități extrașcolare pentru a putea „ține pasul“ cu colegii lor și pentru a da bine în fața școlilor potențial interesate. 

FALS. În majoritatea timpului, copiii au nevoie de lucrurile de care au avut dintotdeauna nevoie: iubire, sprijin, limite și responsabilități. Din acest punct de vedere, copiii pe care îi tratez acum nu sunt deloc diferiți de cei pe care îi tratam acum treizeci de ani. Pur și simplu, dezvoltarea copilului nu se schimbă – este codată biologic –, iar activitățile extrașcolare nu pot să compenseze lipsa de iubire sau îndreptățirea pe care le simte un copil, ambele fiind predictori slabi ai succesului. 

Dacă merg la școli prestigioase, copiii au avantaje în plus în viață. 

FALS. Ăsta e unul dintre miturile mai importante. Mulți dintre noi cred că dacă odraslele noastre s-ar duce la Yale sau la o altă școală de top, ar avea avantaje inimaginabile atunci când ar ieși în lume. În mod interesant, doi cercetători, Alan Krueger, economist la Universitatea Princeton, și Stacy Dale, cercetător la Andrew Mellon Foundation, au făcut un studiu comparativ pe studenții acceptați la Yale care chiar s-au dus la școală și cei acceptați, dar care au ajuns să meargă la școli mai puțin prestigioase din cauze financiare sau familiale. La final, savanții nu au găsit nicio diferență în ceea ce privește avansarea în carieră între cele două grupuri. Pentru copilul potrivit, Yale este o alegere excelentă. Dar cu toate că oferă multe opțiuni, e puțin probabil să determine traiectoria vieții tânărului într-un mod semnificativ (mai ales pentru cei dezavantajați din punct de vedere economic sau pentru cei de culoare). Elevii silitori și sclipitori tind să se descurce, indiferent de școala la care merg. 

Da, dar nu cumva la școlile prestigioase copilul meu va putea lega niște relații care să îi deschidă mai multe uși pe viitor? 

PARȚIAL ADEVĂRAT. Un număr disproporționat de copii de la școli prestigioase provin din familii cu resurse financiare și relații. Cu siguranță, pot exista oportunități valoroase de relaționare în aceste instituții. Problema nu este dacă școlile de top oferă biletul către șansă. Problema este prețul pe care ești dispus să îl plătești pentru a cumpăra acel bilet. Există copii care învață la cele mai prestigioase școli din țară și care își găsesc drumul printr-o combinație de talent academic, muncă asiduă și un pic de noroc. Dar mai există și copii care renunță la copilăria, integritatea, sănătatea și stabilitatea lor psihologică pentru a fi admiși în aceste instituții. În ciuda gândului părinților, cum că „le vor mulțumi, până la urmă“, foarte puțini dintre acești copii o vor face, de fapt. 

Este important să menținem ștacheta ridicată pentru copiii noștri. 

ADEVĂRAT. Știm că părinții care au așteptări mari, dar în conformitate cu capacitățile odraslelor au copii care tind să îi depășească pe cei ai căror părinți nu au așteptări mari de la ei. Copiii trăiesc pe măsura așteptărilor pe care le avem pentru ei. Ștacheta noastră ar trebui să se bazeze în special pe efortul de îmbunătățire, nu pe cel de performanță. Capacitățile copiilor diferă și se schimbă de-a lungul timpului și de-a lungul materiilor. Dacă menții ștacheta efortului sus, atunci alegerile bune devin rezonabil de clare. Pentru un elev, acea alegere poate să însemne Princeton, în vreme ce pentru altul, poate să însemne o facultate de stat. Ambele opțiuni aduc după ele posibilitatea succesului, dar niciuna dintre ele nu îl garantează.

℗PUBLICITATE



Educația școlară este importantă, dar nu este singura care contează. 

ADEVĂRAT. Cu toții ne dorim ca odraslele noastre să se descurce bine la învățătură, însă sperăm cu și mai multă ardoare că se vor descurca bine în viață. Treaba noastră este să ne ajutăm copiii să se cunoască și să se aprecieze pe ei înșiși; să abordeze viața cu entuziasm; să-și găsească locuri de muncă interesante și care să le aducă satisfacție, dar și prieteni și parteneri de viață iubitori și loiali; și să rămână cu credința profundă că pot aduce o contribuție semnificativă la dezvoltarea societății. Asta înseamnă să ne creștem copiii bine. 

Succesul în viață este asigurat de rezultatele școlare și de notele obținute la diferite evaluări. 

FALS. Pentru început, trebuie să îmbrățișăm un mod mai sănătos și radical diferit de a ne gândi la succes. Trebuie să ne controlăm temerile față de viitorul copiilor noștri și să înțelegem că focalizarea exagerată pe matricele după care am ajuns să definim, astăzi, succesul – notele mari, trofeele sau scrisorile de recomandare de la grădinițe către facultăți – reprezintă o definiție parțială și în mod frecvent înșelătoare. În cel mai bun caz, încurajează succesul academic pentru un grup mic de studenți, dar ignoră cu desăvârșire factorii necesari pentru a obține succesul în viață. În plus, face falsa presupunere că succesul academic obținut de timpuriu este un prevestitor al competenței din multe domenii, inclusiv în ceea ce privește relațiile interpersonale și identitatea de sine. Uneori, se întâmplă așa; de cele mai multe ori, însă, nu. O îngrijorare poate și mai mare, deoarece implică mult mai mulți copii, este aceea că definiția noastră limitată a succesului nu reușește să-i ia în considerare pe acei elevi ale căror contribuții potențiale nu sunt ușor de măsurat. Dacă insistăm pe o definiție îngustă și bazată pe măsurători, atunci le atribuim, în mod nebunește, un viitor subevaluat și chiar sumbru unor persoane cu multă valoare potențială pentru societatea noastră. 

Când copiii greșesc există două variante, îi iertăm imediat sau îi pedepsim crunt. 

FALS. Când Jeremy, mezinul meu, avea șase ani, a fugit de la școală. Eram la serviciu și am primit un apel telefonic înnebunit de la mama care lua copiii după-masă; nu-l putea găsi pe fiul meu nicăieri. Am zburat din birou și am alergat cele câteva străzi până la școală. Imaginea mașinilor de poliție în parcare mi-a tăiat răsuflarea. Ce mi-a oferit un soi de liniște a fost secretara, care a spus că nu doar Jeremy lipsea, ci și cel mai bun prieten al său, Matt. S-au dat telefoane, s-au făcut descrieri, iar polițiștii mi-au cerut să aștept acasă cât aveau ei să caute prin cartier. Când a intrat pe alee mașina de poliție, cu Jeremy pe bancheta din spate, arătând ca și când avea parte de cea mai tare aventură din viața lui (ceea ce chiar se întâmpla), am simțit cum ușurarea și furia devin o singură emoție. Plângând cu sughițuri, l-am tras în brațele mele și nu am putut să întreb decât „Unde-ai fost?“ Odată ce Jeremy a fost din nou în siguranță acasă, iar eu mi-am regăsit echilibrul, am reușit să stăm de vorbă despre „aventura“ lui (după cum o numește până în ziua de astăzi). Datorită faptului că l-am ascultat cu adevărat atunci când îmi povestea, am învățat o grămadă de lucruri despre puterile și slăbiciunile sale, despre procesul său de gândire și despre temperamentul său. Așa că, în loc să-mi trimit fiul în cameră pentru eternitate, l-am trimis în cameră doar în seara aceea. Înainte însă, am trecut amândoi prin evenimentele din acea zi, amintind de supărarea pe care mi-a cauzat-o, de regula de a rămâne în curtea școlii și de așteptările mele că se va „gândi“ înainte să acționeze. Am subliniat faptul că „plecarea“ de la școală era inacceptabilă și că, dacă s-ar mai întâmpla din nou, ar avea ca rezultat o pierdere serioasă a privilegiilor. Până când a venit vremea de culcare, amândoi ne recuperaserăm echilibrul emoțional (adică eu îl recuperasem, ceea ce însemna că și el putea s-o facă). I-am citit, ca de obicei, câteva pagini din cartea lui preferată, ne-am ținut puțin în brațe, i-am spus că îl iubesc, iar el mi-a răspuns că mă iubește și el. A fost un final destul de lipsit de dramatism al acelei zile. Acesta este felul în care ar trebui să se termine majoritatea zilelor, chiar și cele pline de provocări. 

Relațiile copilului cu colegii de clasă sunt adesea influențate de implicarea tatălui. 

ADEVĂRAT. Un tată implicat este un predictor puternic al nivelului ulterior de empatie al copilului. În mod ideal, această implicare ar trebui să înceapă atunci când copilul intră la școală. Mutarea de la grădiniță la școală este o tranziție mare pentru copii. Tații, care de obicei preiau inițiativa când vine vorba de a lăuda tentațiile lumii exterioare, reușesc să facă această schimbare să fie mult mai ușoară, efect care se observă deopotrivă la băieți și la fete. Copiii mai puțin preocupați de amintita tranziție au mai multă energie să înțeleagă și să empatizeze cu alți copii. Acest lucru îi face prieteni de dorit. 

Stima de sine este tot ce contează atunci când vine vorba despre viitorul copiilor noștri.

FALS. Conceptul stimei de sine și relația sa cu succesul au devenit distorsionate într-un mod absurd. Faptul că le dăm tuturor copiilor câte un trofeu sportiv, ca să nu existe „învinși“, insistența ca toți copiii să fie invitați la petrecere ca să nu se simtă nimeni lăsat pe dinafară, premiile pentru „participare“ (adică dacă doar ai fost prezent fizic) și laudele nesfârșite la adresa copiilor pentru orice minimum de efort sunt toate antitetice dezvoltării adevăratei stime de sine, o recunoaștere sănătoasă care se naște din competențele personale și din evaluarea realistă a realizărilor actuale. În timp ce școlile implementau programe legate de stima de sine, iar părinții devorau cărți despre cum să o dezvolte în copiii lor, s-a pierdut din vedere un aspect foarte important. În traducerea populară, dar extrem de mutilată a unui concept psihologic complex, până la urmă nu ne-am mai concentrat pe stima de sine, ci pe narcisism. Dacă te simți corespunzător de bine în legătură cu propriile realizări, aceea este stimă de sine; dacă te simți „special“ pur și simplu, mai ales în relație cu lipsa empatiei, atunci acela este narcisism. 

E mai puțin probabil ca narcisismul și autoadmirația („narcisism ușor“) să-l facă pe un copil să aibă succes, indiferent dacă te gândești la performanța academică sau la popularitate. Nici măcar stima de sine reală nu contribuie la succes. Dar succesul contribuie puternic la stima de sine. Copiii trebuie să „facă“ ceva și să o facă bine pentru a stimula stima de sine.

Pagina de Psihologie este o comunitate de psihologi, psihoterapeuți, psihiatri și oameni pasionați de psihologia relațiilor. Preocuparea față de cultivarea inteligenței relaționale, a sănătății emoționale și interpersonale este exprimată prin articole, evenimente și cărți de specialitate. Editura Pagina de Psihologie publică anual bestseller-uri naționale și internaționale. Iar contributorii noștri sunt specialiști cu experiență clinică și practică terapeutică. La secțiunea cursuri vă oferim atât activități educaționale online, cât și programe de formare continuă și complementară.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0