Se vorbește în cele mai variate feluri despre importanța procesului de iertare. Despre cât de nociv este să ținem suferința în suflet, dar și despre cât de eliberator este să oferi și să primești iertare. Pentru că, în mod evident, este un subiect de interes pentru noi toți și, în aceeași măsură, pentru că este puternic încărcat de mituri, am invitat-o pe Zenobia Niculiță, doctor în psihologie, lector universitar și psihoterapeut, să ne explice care dintre următoarele enunțuri sunt false și care sunt adevărate.
Iertarea înseamnă să uiți răul pe care ți l-a cauzat cineva.
FALS. Pentru că uitarea nu garantează faptul că poți trăi cu ceea ce ți s-a întâmplat. Uneori, când suferința este prea mare și nu avem nicio modalitate de a-i face față, mintea noastră se apără de ea uitând. Însă efectele evenimentului nu dispar și se manifestă adesea la nivel somatic, ceea ce îi face pe specialiștii în psihoterapia traumei să spună: „Corpul nu uită.“ A ierta presupune tocmai capacitatea de a trăi într-o lume în care răul pe care ți l-a făcut cineva deja există, rana deja s-a produs. Dar această suferință nu rămâne atotcuprinzătoare, în ființa noastră. Ne amintim de ceea ce s-a întâmplat și învățăm cum să trăim cu acea parte a istoriei noastre, fără ca ea să ajungă să ne definească.
Doar cei slabi de înger iartă, oamenii puternici se răzbună.
FALS. Pentru că iertarea este forma supremă de libertate. Poți forța pe cineva să spună „Te iert“, dar nu poți obliga pe cineva să ierte cu adevărat, în forul său interior. Mai mult decât atât, iertarea presupune un efort de înțelegere și de reconstrucție a propriei vieți, în care nu las ca un eveniment dureros să îmi definească alegerile și identitatea de după aceea. Mahatma Gandhi spunea: „Cei slabi nu pot ierta niciodată. Iertarea este atributul celor puternici.“ Este un semn al stabilității interioare, care vine odată cu înțelegerea faptului că a nu ierta înseamnă a le oferi celor care ne-au rănit putere asupra minții noastre. Le oferă un rol principal în gândurile și în deciziile noastre. Ne eliberăm și devenim mai puternici, atunci când iertăm. Astfel, iertarea constituie, după cum afirmă Alain de Botton, adevărata victorie asupra răului și este sursa ultimă a puterii și curajului.
Răzbunarea este un act de slăbiciune, pentru că ne cere să ne folosim resursele pentru a-l răni pe celălalt, așa cum am fost și noi răniți. Calea răzbunării este dureroasă de două ori. În primul rând, pentru că ne consumă resursele pe care le-am putea folosi pentru a ne vindeca, pentru a crește și a ne dezvolta dincolo de ceea ce s-a întâmplat, și, în al doilea rând, pentru că întreține și adâncește suferința. Durerea subiectivă este întotdeauna mai mare decât cea observată din afară, așa că nu există o balanță corectă a răzbunării. Fiecare se simte nedreptățit în felul său și, încercând să îndrepte această inechitate, face ca agresiunea să escaladeze. La final, pierderea este mare pentru ambele părți, iar propria durere rămâne netratată.
După o ceartă, a-ți asuma responsabilitatea și a-ți exprima regretul pentru propria greșeală înseamnă a-i transmite celuilalt că nu a greșit.
FALS. Asumarea responsabilității pentru propria contribuție la conflict sau la o situație dureroasă reprezintă o jumătate de pod, construită peste prăpastia dintre noi. Avem puține modele sănătoase de asumare a responsabilității și, de aceea, ne este ușor să o confundăm cu autoînvinovățirea, rușinarea, umilirea. Când ne asumăm responsabilitatea pentru partea cu care am contribuit la un conflict, afirmăm că suntem capabili să înțelegem complexitatea situației, suntem doritori să învățăm din propriile greșeli și putem deschide calea pentru eforturile comune de a repara relația, în loc să aruncăm vina dintr-o parte în cealaltă. Această atitudine echilibrată este diferită de situația în care ne învinovățim exagerat sau de cea în care îi reproșăm celuilalt tot ce s-a întâmplat, în speranța că astfel nu va trebui să ne confruntăm cu propriile eșecuri.
A-ți prezenta regretele față de rănirea celuilalt înseamnă a te justifica și a te explica.
ADEVĂRAT și FALS. Răspunsul e în funcție de obiectivul pe care îl avem și de experiența proprie în ceea ce privește asumarea responsabilității. Uneori, când regretăm faptul că acțiunile noastre au rănit pe cineva, simțim nevoia de a explica în ce fel am ajuns până în acest punct, tocmai pentru a transmite că îl valorizăm pe celălalt și că intențiile noastre au fost bune. Dacă suntem concentrați pe emoțiile noastre extrem de inconfortabile (de vinovăție, rușine, regret sau anxietate legată de potențiala pierdere a relației), nu putem să vedem sau să înțelegem suferința celuilalt. Obiectivul devine acela de a ne liniști pe noi înșine și durerea celuilalt rămâne nerecunoscută și neînțeleasă. În consecință, cel căruia dorim să-i cerem iertare se simte frustrat și se îndoiește de sinceritatea regretului nostru. A-ți cere iertare într-un mod sănătos presupune a avea capacitatea de a tolera disconfortul de a sta în fața suferinței celuilalt, știind că ai provocat-o sau cel puțin ai contribuit la ea.
Iertarea adevărată se produce imediat.
FALS. Iertarea este un proces, nu un decret. Chiar dacă o persoană are intenția de a ierta, ea are nevoie de timp pentru a trăi tristețea și suferința, pentru a înțelege ce s-a întâmplat, pentru a putea vedea umanitatea celuilalt, pentru a stabili limite noi și a exersa un alt tip de reacție la același tip de situație. Mai mult decât atât, iertarea se petrece adesea în valuri, unele etape se reiau și unele emoții se retrăiesc, până când persoana poate spune că a iertat pe deplin.
℗PUBLICITATE
Există, desigur, și supărări mici, care solicită iertări mărunte. Acestea se pot întâmpla instantaneu, fără prea mult efort. Dar iertarea semnificativă, autentică, plină de sens necesită un travaliu.
Scuzele și regretele bine exprimate încep cu „Dacă tu nu…, atunci nici eu nu…“.
FALS. A cere iertare în mod sănătos începe cu asumarea responsabilității pentru propriile acțiuni, indiferent de ceea ce le-a declanșat, indiferent de rolul pe care l-a jucat celălalt. De asemenea, cel mai eficient mod de a cere iertare presupune mai puține cuvinte și mai multă ascultare: „Spune-mi, cum te-a rănit ceea ce am făcut?“ Aceasta este o întrebare mai valoroasă decât cele mai elaborate explicații. Un alt ingredient important în abilitatea de a ne cere scuze este și următoarea întrebare: „Ce pot face, pentru a îndrepta lucrurile?“ Nu în ultimul rând, a-ți cere iertare responsabil include și o atitudine deschisă și răbdătoare, care îi permite celuilalt să treacă prin proces și îl asigură că vom aștepta până când va fi pregătit să reluăm conversația și/sau să reparăm relația.
Dacă nu iertăm, ne împovărăm sufletul.
ADEVĂRAT. Există multe studii științifice care arată că persoanele care nu iartă prezintă mai multe simptome somatice, de tipul: dureri cronice de intensitate mare, hipertensiune arterială, cardiopatii, nivel ridicat al hormonilor stresului, tulburări ale sistemului imunitar. De asemenea, nivelul depresiei sau al gândurilor depresive este corelat cu faptul de a nu ierta. Atunci când nu suntem capabili să iertăm, ajungem să ne gândim aproape obsesiv la ceea ce ni s-a întâmplat și la cei care ne-au rănit, iar aceasta contribuie la creșterea nivelului de depresie. Treptat, numărul persoanelor neiertate și a relațiilor destrămate crește și ocupă un loc din ce în ce mai mare în conștiința și în amintirile noastre. Aceasta este o mare povară psihică, emoțională și spirituală.
Este suficient să spun „Îmi pare rău…“, iar celălalt trebuie să mă ierte.
FALS. Iertarea este o formă de libertate a celui care a fost rănit. Atunci când devine normativă, se transformă în abuz. Nu există iertare forțată sau impusă. Persoana cealaltă mă va ierta atunci când va fi pregătită și va putea să o facă.
Dacă părinții le repetă mereu copiilor să-și exprime regretele, aceștia vor învăța să ceară iertare într-un mod constructiv.
ADEVĂRAT și FALS. Pe de o parte, iertarea se învață și copiii au nevoie să li se amintească deseori că își pot cere scuze, că pot repara greșelile și că, atunci când își cer iertare, vor fi primiți cu brațele deschise, fără să fie acuzați sau învinovățiți suplimentar. Pe de altă parte, cei mici nu pot învăța să-și ceară iertare constructiv, fără un model adecvat din partea părinților. Dacă sunt împinși sau obligați să-și ceară scuze în mod frecvent, dar nu se află niciodată de partea cealaltă a iertării, acolo unde suferința și frustrarea lor este văzută și recunoscută, atunci ceea ce învață copiii este să mimeze regretul, pentru a scăpa de presiunea părinților. Asumarea responsabilității și abilitatea de a-ți cere scuze se dezvoltă într-un climat de respect față de persoana copilului și cu răbdare în momentele în care acesta nu înțelege de ce și cum ar trebui să-și ceară scuze.
Deși cel pe care l-am rănit mă iartă, este important să mă iert și eu.
ADEVĂRAT. Pentru că, adesea, cel mai dur și mai neiertător critic al propriei persoane sunt chiar eu. Când mă aflu în poziția de a-mi cere iertare, sunt nevoit să mă dezbrac de iluzia omului bun, de care ne folosim pentru a nu ne confrunta cu părțile agresive, imperfecte sau temătoare din ființa noastră. Nu mă mai pot apăra de adevărurile dureroase cu privire la cine sunt, ca om. Or, dacă eu nu pot accepta că faptele mele au rănit pe cineva, chiar dacă celălalt este dispus să ierte și să contribuie la reparație, criticul meu interior va sabota tot procesul. Fie mă voi cufunda în rușine și voi evita să îl întâlnesc pe cel pe care l-am rănit, fie voi încerca să demonstrez că a fost, de fapt, vina lui. Sau, atunci când conflictul interior este prea mare, frustrarea și furia pot exploda, după ce am crezut că situația s-a rezolvat. Alteori, simplul fapt că eu nu mă pot ierta mă împiedică să îmi cer iertare. Între furia îndreptată spre propria persoană și indulgența negării oricărei responsabilități, iertarea de sine este calea de echilibru spre vindecare.
Pentru o lectură aprofundată pe marginea acestui subiect, vă recomandăm cartea semnată de psihologul american dr. Harriet Lerner: Psihologia iertării.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
