Protagonista interviului #CeNuVreauSăȘtieLumeaDespreMine este una dintre cele mai apreciate actrițe din România. Firescul și naturalețea, coroborate cu talentul său nativ, respectiv șlefuit de-a lungul timpului au făcut-o cunoscută dincolo de granițe, prin rolurile sale, precum și prin premiile câștigate. Despre provocările artistului român, dar și despre reușitele sale, am discutat în rândurile de mai jos cu actrița Ioana Flora.
Ce înseamnă, pentru tine, statutul de persoană publică?
O persoană publică e un reper pentru oamenii care o știu și care îi validează conduita. Statului capătă sens în momentul în care îl valorifici. Cum ar fi posibilitatea de a susține niște cauze sociale în care crezi, de exemplu. Așa cum s-a întâmplat pentru mine cu proiectul Fragile. Așa cum, în continuare, sprijin cauzele unor comunități vulnerabile prin Asociația Fragile Society, pe care am înființat-o acum doi ani împreună cu Rucsandra Pop. Cu alte cuvinte, încerc să ajut ca lumea din jur să devină mai conștientă de puterea comunității, a unei rețele de sprijin și a schimbării unor mentalități.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Te-a ajutat sau te-a încurcat meseria ta, în viața personală?
M-am înconjurat de oameni care o înțeleg, care sunt și ei, la rândul lor, creatori, artiști. E foarte pe gustul meu programul flexibil, diversitatea proiectelor, posibilitatea să fac și film și teatru și televiziune, să fac parte din diverse echipe, în funcție de proiect.
Mă încântă că în ultimii ani fac și mentorat și un pic de regie. Fără să vreau să ocup locul regizorilor – departe de mine. Sunt lucruri care au venit spre mine, nu le-am căutat eu. Dar să nu divagăm. Răspunsul e nu, nu m-a încurcat niciodată.
Ce le-ai reproșat, cel mai des, părinților tăi, în adolescență?
Că nu îmi acordau libertate în măsura în care simțeam eu că am nevoie. De curând am început să îi înțeleg, având copii adolescenți. Și mi-am dat seama că nu libertatea îmi lipsea, ci mai degrabă dialogul. Comunicarea.
Ce contribuție speri să aduci în peisajul artistic autohton?
Am căutări, am avut dintotdeauna. Căutări artistice. Mereu am trăit cu senzația că mai trebuie să cuceresc câte un munte, să mai învăț ceva. Dacă ar fi să reduc la un singur cuvânt, acela ar fi: autenticitatea. Să am un discurs autentic, care vorbește despre mine. Despre cărțile pe care le-am citit, despre muzeele vizitate, despre cum văd eu lumea, atât emoțional, cât și estetic. Fac parte din Noul Val, nu doar faptic, ci și ca și crez. Cred, de exemplu, în cinemaul raw, crud, aproape de documentar. E doar unul din exemplele pe care le puteam da.
Ce simți că te limitează, la cum funcționează societatea actuală?
Lipsa de respect față de cultură, artă. E cumva codașă când vine vorba de resursele alocate.
Care este cea mai mare luptă pe care ai dus-o, până în prezent?
A mea cu mine. Nu cred că un rău poate să vină din exterior, dacă nu vorbim de situații extreme, cum ar fi un război sau, uite, pandemia. Dar fac pace cu mine zilnic, în ultimul timp.
Ce părere ai despre egalitatea în drepturi la persoanele din comunitatea LGBTQ+?
Cred în egalitate. În același timp cred în valoarea individuală. Pentru mine contează OMUL. Nu apartenența lui. Cred în libertatea de a alege. Cred în alegeri responsabile. Cred în incluziune. În respectul reciproc. Atâta vreme cât nu știrbim din libertatea și demnitatea altcuiva, suntem ok.
℗PUBLICITATE
Cum a venit propunerea de a juca în producția „Anul Nou care n-a fost“?
A fost o continuare firească a scurtmetrajului Cadoul de Crăciun. Pentru a construi puzzle-ul altor trei povești din lungmetraj, s-au mai adăugat niște scene cu personajele pe care le-am jucat Adrian Văncică și cu mine în Cadoul de Crăciun.
Ce ne poți spune despre rolul tău?
Mariana e croitoreasă. Și blândă și aprigă, iute la minte, mămoasă, cu picioarele pe pământ. Îl iubește pe Gelu, își iubește copilul, casa, lucrurile simple și concrete.
Face un mare slalom, cum de altfel, o făceau cu toții în perioada pre-decembristă, de a avea o viață tihnită. Și când colo – filmul și ziua în care totul o ia în altă direcție.
Unde te mai putem vedea, în perioada următoare?
Ne vedem la cinema, cu Anul Nou care n-a fost.
Aștept cu nerăbdare și filmul lui Adrian Sitaru, pe care l-am filmat anul trecut.
Sunt câteva proiecte la care am lucrat în ultimul an. La teatrul Elvira Godeanu din Târgu Jiu joc într-un spectacol minunat alături de Maia Morgenstern, care se numește Arta interviului. În toamnă va fi, tot aici, premiera spectacolului Zborul în regia lui Ștefan Lupu, o bijuterie de spectacol dedicat lui Brâncuși.
Și mai joc într-un spectacol superb, în regia lui Vlad Massaci, Absolventul, piesă după care s-a făcut celebrul film cu Dustin Hoffman și Anne Bancroft și care se joacă la Teatrul „Alexandru Davila“ din Pitești.
Ador toate rolurile astea.
Care este piesa de teatru pe care ne-o recomanzi să nu o ratăm?
Nu am apucat să o văd, dar intenționez să ajung la Hedda Gabler, montată de Thomas Ostermeier la TNB.
Care este secretul unei pelicule de succes?
Un scenariu deștept, un regizor cu viziune și operator și actori pe măsură. Și nu în ultimul rând, un producător care să știe să o promoveze și să o vândă distribuitorilor.
Cum îți încarci bateriile?
Plimbări în natură. Liniștea.
Care este lucrul pe care persoanele apropiate îl consideră tipic ție?
Are prietena mea, Rucsandra Pop, cu care am înființat asociația Fragile Society, o vorbă care ar descrie precis: „mai lasă-te în pace, soro“.
Dacă ar fi să-ți dai un sfat, care ar fi acela?
„Mai lasă-te în pace, soro!“ [râde]
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
