Are o vastă experiență în televiziune, este prezentatorul știrilor matinale, la TVR1 și unul dintre cei mai riguroși profesioniști. Are un simț al umorului debordant, se relaxează gătind și încercând diverse rețete culinare și crede, cu toată puterea, în psihoterapie. Despre nedreptatea de gen, despre profesie, iubire și timp de calitate, am discutat cu Ionuț Gheorghe, în rândurile de mai jos ale interviului #CeNuVreauSäȘtieLumeaDespreMine, pe paginadepsihologie.ro.
TVR1 este casa ta profesională. Cum ai ajuns să lucrezi la una dintre cele mai importante televiziuni de știri din România?
Și eu mă întreb uneori cum s-a întâmplat. De cele mai multe ori spun că a fost mâna destinului. Cel mai mare vis al meu în copilărie era să lucrez în televiziune sau să fiu actor. Mă refer la perioada când mai crescusem puțin și devenisem rațional. Când eram copil, oricine mă întreba ce vreau să mă fac când voi fi mare, aveam un răspuns clar și răspicat: polițist. N-a fost să fie! La TVR am ajuns în 2015, când Direcția Știri căuta un jurnalist de teren. Mâine-poimâine se împlinesc 10 ani la Televiziunea Publică, dar parcă s-a întâmplat ieri. Când am stabilit că televiziunea este drumul meu, pe lista aveam 2 nume: Prima TV și TVR. Am fost în echipa Focus, apoi am venit la TVR, deci cumva mi-am atins obiectivul. Pot spune că perioada petrecută la TVR este cea mai interesantă, palpitantă și frumoasă perioadă din toată cariera mea.
De-a lungul ultimilor ani ai prezentat multe știri „grele, complicate, dificile“. Cum te protejezi psihologic? Cum ai grijă de sănătatea ta emoțională?
Asta este o întrebare grea. Cred că lucrurile se calibrează odată cu trecerea timpului. Îmi amintesc că la început eram afectat de absolut orice problemă a oamenilor cu care interacționam. Meseria asta te duce în fel și fel de locuri, nu faci doar Politic sau Economic. Așa se face că am mers și la accidente, unele grave, cu morți întinși pe jos. Oribil! O săptămână aveam în cap imaginea aceea. Să nu mai discutăm despre Colectiv. Am fost printre primii jurnaliști care au ajuns acolo după toate cele întâmplate. Adrenalina era atât de mare, încât pe moment nu puteam să procesez nimic. Însă atunci când am ajuns acasă, dimineața, și am pus capul pe pernă, începuseră să ruleze în capul meu imaginile de acolo. M-au afectat! M-au afectat de-a lungul timpului copiii bolnavi, bătrânii abandonați, persoanele defavorizate care nu aveau ce să pună pe masă și lista poate continua.
Cu trecerea timpului am pus în practică ceea ce am învățat în școală: problemele altora nu sunt problemele mele. A nu se traduce că nu-mi pasă. Ba da, îmi pasă și fac tot ce ține de mine, însă nu pot salva lumea de unul singur. Mă implic, îmi fac meseria, dar încerc cumva să separ viața personală de job. Asta deși în meseria de jurnalist nu prea există acest lucru. Că dacă se întâmplă ceva în jurul tău, primul instinct este cel al omului de teren care filmează, pune întrebări, memorează lucruri. Deși timpul m-a ajutat să mă calibrez, am și momente când discut cu terapeutul meu despre probleme legate de job. Fac parte din categoria oamenilor care nu se feresc să spună că merg la psiholog.
Ce faci atunci când îți scapă live câte o bâlbă? Cum îți normalizezi experiența și depășești momentul?
Cred că în ultima perioadă am început să fac glume după momentele acestea neplăcute. Am văzut că ajută destul de mult. Înainte mă supăram, eram nervos și cumva restul zilei simțeam că toate merg prost. Îmi amintesc de un live de la Catedrala Sf. Iosif, locul unde eu merg tot timpul, am luat lumina sfântă de acolo mai mulți ani la rând, însă când a fost să vorbesc despre asta… a fost horror. Nu o să uit live-ul cât voi trăi. Pur și simplu nu îmi găseam cuvintele, nu mai știam ce se întâmplă la „ceremonia focului“, era varză în capul meu. Așa supărat am fost în seara aia. Noroc că am rămas după transmisie la slujba de Înviere și mi-am revenit. Dar de uitat, nu am uitat! Norocul meu este că echipa Cârcotașilor nu a fost pe fază. [Râde] Ideea este că atunci când moderezi o emisiune live nu ai ce face, se întâmplă, este omenesc, treci mai departe și aia e. Până și cei mai mari jurnaliști din țară și din străinătate mai trag câte o bâlbă!
Televiziunea încă reprezintă un miraj pentru multe persoane, dar care este partea nevăzută a acestei profesii? Ce ar fi bine să cunoască tinerii care visează la o astfel de carieră?
Pe una dintre cele mai bune prietene am cunoscut-o într-un Press Trip. Inițial nu m-a suportat pentru că i-am spus ceva ce a deranjat-o: toți vreți să fiți Andreea Esca, dar nimeni nu vrea să vadă ce presupune această meserie. Încă le mai spun asta celor care mă întreabă „cum ajung prezentator tv?“. Să fii jurnalist înseamnă mai mult decât să prezinți știrile. Da, e interesant să faci asta, dar e greu să fii prezentator fără să fi făcut munca de teren. E o regulă nescrisă că noi, jurnaliștii, trebuie să știm din fiecare câte puțin. Și așa este! Eu sunt jurnalist care a acoperit zona politică din prima clipă când m-am apucat de meseria asta. Doar că de-a lungul timpului am fost și la incendii, inundații, accidente, arestări de politicieni și multe altele. În aceste condiții, trebuie să știi mai mult decât regulile din Camera Deputaților sau Senat. Trebuie să știi ce înseamnă automobile de stingere cu apă și spumă, cerere de ridicare a imunității și multe altele. Nu au treabă cu politicul, dar nu se știe niciodată pe unde ajungi.
Meseria asta e frumoasă! În fiecare zi faci altceva, cunoști alți oameni, descoperi lucruri noi și le pui întrebări celor mai importanți oameni în stat. Când sunt solicitat să merg la un podcast sau să acord un interviu mă gândesc mereu: ce să fac eu acolo? De obicei eu pun întrebările! Și ca să revin, e interesant să fii la pupitrul știrilor, dar e urât să fii acolo și să nu înțelegi nimic când vine „Breaking news-ul“ peste tine!
La nivel global se vorbește mult despre nedreptatea de gen. Cum stau lucrurile în mass-media? Se fac diferențieri majore între bărbați și femei?
Nu spun că nu or exista cazuri, dar de-a lungul timpului am văzut că femeile merg fără probleme în locurile, să le spunem, mai dificile. Sunt multe colege care au mers de exemplu pe front, după izbucnirea războiului din Ucraina. Colega mea Alina Grigore este una dintre ele. Cred că în ultima perioadă jurnalistele își doresc să meargă în astfel de locuri, e vorba de autodepășire, de bariere pe care le ridică și până la urmă în meseria asta doar așa te poți face remarcat: când faci lucruri bune, interesante și când știrile tale sunt preluate de alți colegi de breaslă.
Ce loc ocupă psihologia în viața ta?
Am spus de nenumărate ori în cadrul emisiunilor pe care le moderez că merg la psiholog și mă bucur să văd că în țara noastră lucrurile se schimbă. Îmi amintesc că acum câțiva ani cine mergea la psiholog era considerat nebun și oamenii vorbeau despre terapie în grupuri restrânse de teamă să nu fie etichetați. Nu este nicio rușine să spui că ai ajuns la capătul puterilor. E mai rău să nu ceri ajutor și să faci vreo nefăcută.
Din când în când deschid și câte o carte de dezvoltare personală, motivațională, dar trebuie să recunosc că nu sunt mare fan. Am observat de-a lungul timpului că oamenii scriu cărți cu viața lor personală și cum au ajuns ei la succes, însă nu cred că cineva poate să pună în aplicare un scenariu dintr-o carte. Nu spun că un sfat nu te ajută să vezi lucrurile altfel sau să înțelegi anumite aspecte din viața ta, dar sunt prea mulți care te învață cum să duci o viață minunată, într-un glob de cristal.
Este o anumită carte de profil (de psihologie sau dezvoltare personală) care te-a marcat într-un anumit fel?
℗PUBLICITATE
Nu aș spune că m-a marcat, dar m-a ajutat să-mi dau seama că lucrurile nu se fac bătând din palme. În vacanța din Africa, de anul trecut, am citit Atomic Habits și mi-a plăcut. Pașii mici te duc către succes. Mi-a schimbat cumva perspectiva asupra modului în care îmi stabilesc și ating obiectivele. Am învățat să mă concentrez pe progresul zilnic și să nu mă descurajez de obstacolele temporare. Este o lecție valoroasă pe care am început să o aplic în viața de zi cu zi, fie că e vorba de carieră, relații sau dezvoltare personală. Bine, acum nu vă gândiți că sunt cel mai răbdător om de pe pământ și că fac lucrurile calculat, pas cu pas. Nu, dar poate că și vârsta mă ajută să fiu puțin mai răbdător cu mine și cu cei din jur.
Cum iubește Ionuț Gheorghe?
Cu toată forța! Iubesc rar, dar și când o fac, sunt trup și suflet. Acum iubesc mai mult dulciurile (0% zahăr) [râde] și călătoriile, dar niciodată nu știi ce se întâmplă! M-am pus puțin pe pauză când vine vorba de sentimente pentru că aveam nevoie de o perioadă în care să învăț să mă iubesc puțin mai mult pe mine. În ultimii ani pare că m-am lăsat pe locul 2 și asta nu a fost bine. Am realizat că pentru a putea oferi iubire autentică și sănătoasă, trebuie să mă prioritizez și să mă îngrijesc pe mine în primul rând. Acum, sunt într-o fază de redescoperire și autoîngrijire, iar asta mă face să fiu pregătit pentru viitor. Am o vorbă pe care mi-o șoptesc în gând: dă-i timpului timp!
Care este cea mai frumoasă lecție despre iubire însușită în familia în care ai crescut?
Părinții mei mi-au arătat că, indiferent de greșelile pe care le facem, familia este mereu acolo să ne susțină și să ne ofere sprijin necondiționat. De la ei am învățat cumva că viața nu este doar o linie dreaptă, ci există fluctuații, însă e important ca mereu să rămâi pe drumul tău. Mama m-a făcut la 42 de ani, iar medicii îi spuneau că nu e bine, că există riscul să nu fiu un copil sănătos. Ei au mers înainte și au avut încredere, iar iubirea cred că a fost necondiționată. M-au sprijinit mereu, atât cât au putut și cum au putut.
Care a fost cea mai provocatoare perioadă din viața ta adultă?
Cea mai provocatoare perioadă din viața mea adultă a fost atunci când am decis să mă mut în București. A fost un pas mare și dificil, departe de familie și prieteni, dar a fost necesar pentru a-mi îndeplini visurile. M-am confruntat cu multe provocări, dar am ajuns la vorba alor mei, care spuneau că viața e cu suișuri și coborâșuri. Mi-a fost enorm de greu să mă adaptez la ritmul alert al Capitalei și la responsabilitățile pe care le au oamenii independenți. Cu toate acestea, am reușit să găsesc un echilibru și să cresc atât profesional, cât și personal. Această perioadă mi-a demonstrat că pot să fac față oricărei provocări și m-a întărit.
Crezi că iubirea se exprimă în cuvinte, gesturi sau doar se simte?
Cred că iubirea se simte, dar ceea ce simți trebuie uneori completat cu câteva cuvinte simple. Și mai sunt cazuri când iubirea trebuie obligatoriu exprimată în cuvinte ca să nu rămână loc de interpretări [râde]. Fiecare are modul său de a exprima iubirea, iar uneori un gest mic poate spune mai mult decât o mie de cuvinte. Acum pot să combin cu meseria mea: o imagine face cât o mie de cuvinte, deci cam la fel e și cu iubirea, un gest mic face cât o mie de declarații de dragoste. Îmi place să cred că iubirea adevărată este un echilibru între cuvinte, gesturi și sentimente. Pe scurt: combină și vei avea o relație bună.
Dacă e să privești spre trecut, care ar fi cel mai mare pas pe care l-ai făcut?
2007, ianuarie, trenul Fetești – București Obor. Ăsta a fost pasul care mi-a schimbat viața. A fost cel mai greu moment din viața mea, a unui tânăr de nici 19 ani, care își lua viața în propriile mâini și pleca în Capitală pentru carieră. Au trecut mulți ani de atunci și acum îmi dau seama că deja am stagiul minim de cotizare pentru pensie. [Râde] Decizia de a pleca de acasă și de a mă descurca pe cont propriu a fost una plină de necunoscut, dar m-a învățat atât de multe. M-a învățat să fiu rezilient, să mă adaptez și să mă bazez pe mine însumi. Privind înapoi, realizez că acel moment a fost începutul unei călătorii incredibile care m-a adus unde sunt astăzi.
Ce planuri ai pentru toamnă?
Așa cum am precizat mai devreme, iubesc să călătoresc. În toamnă merg în Madeira, vreau să explorez insula aceasta despre care toată lumea are doar cuvinte de laudă. Și în Madeira îmi fac planuri pentru următoarea vacanță pentru că așa scapi mai ușor de anxietatea post-concediu. Abia aștept să descopăr peisajele spectaculoase, să gust din bucătăria locală și să mă bucur de cultura și tradițiile locale. Doar sunt la dietă! Mereu am fost!
În plus, abia aștept să surprind cele mai drăguțe peisaje! Înțeleg că locul este „instagramabil“, iar eu în ultima perioadă am început să fiu „influencer“ pe travel [râde]. Postez pe Instagram tot mai des materiale despre vacanțe și călătorii. Deci cu siguranță nu mă voi plictisi!
Care este filmul care nu a câștigat niciun premiu important, dar pentru tine rămâne de referință?
Citesc mult despre cea mai neagră perioadă de pe continentul nostru, iar Tatuatorul de la Auschwitz este un film wow. Nu știu să fi câștigat vreun premiu, însă povestea și mesajul său sunt extrem de puternice și m-au marcat profund, mai mult decât cartea cu același nume.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
