În prezent, în SUA, un copleșitor procent de 91% dintre tați participă la nașterea bebelușilor lor. Cu 50 de ani în urmă, erau complet absenți acolo. Povestea lor a început în 1957, cu o scrisoare publicată în Ladies’ Home Journal. O soră medicală luase un pix și-o hârtie, pentru a da în vileag ceea ce ea considera a fi tratamentul crud și sadic la care erau supuse femeile în timpul nașterii.
În lunile care au urmat, sute de scrisori au început să se reverse. Editorul le descria ca fiind „atât de șocante, încât meritau o atenție națională“. O femeie scria că fusese împinsă în grabă în sala de nașteri, unde mâinile și picioarele i-au fost legate cu curele de piele. Apoi a fost lăsată singură vreme de opt ore, până când a venit clipa să nască. Deși țipetele ei erau de durere, surorile medicale îi ordonau întruna să tacă. S-a dovedit apoi că această experiență era ceva tipic.
În 1962, The New York Times cita un doctor – J.h. Patterson – care spunea că, atunci când o femeie naște, locul bărbatului ei este într-un bar. Iar rolul barmanului este să preia telefonul și să-i spună respectivului gentleman dacă soția lui a născut un băiat sau o fată. Apoi se cuvenea ca fericitul tată să plătească un rând pentru toată lumea și să-i servească pe ceilalți domni cu țigări.
Același articol, citit în spitalele din New York, a dus la interzicerea prezenței taților în timpul nașterii. Mulți medici declarau că ei nu puteau prevedea care ar fi fost comportamentul taților pe durata nașterii. Tații erau potențial periculoși. În cel mai bun caz, ar fi distras atenția personalului medical. Iar nașterea era acum un proces tehnicizat – spunea Times. Doctorii (în general, bărbați) adesea urmăreau nașterea câtorva bebeluși simultan. Nașterile erau controlate prin administrarea de oxitocină, o substanță destinată să grăbească nașterea. Pe scurt, indiferența și cruzimea prosperau în sala de nașteri. Compasiunea și grija nu se mai zăreau pe-acolo.
Dar se cocea o schimbare. Încă din 1933, dr. Grantly Dickread scria în cartea lui, Childbirth Without Fear, că prezența taților în timpul nașterii putea fi pozitivă. În anii 1950, dr. Fernand Lamaze fusese și el de acord cu ideea. În 1958, în Seattle, Clifford și Audrey Stone dăduseră în judecată Group Health Cooperative, pentru ca Clifford să poată fi alături de soția lui în momentul nașterii. În Denver, dr. Robert Bradley le-a permis taților accesul în sala de nașteri, pentru a-și instrui și calma nevestele „isterice“. Opinia lui suna astfel: „Să spunem lucrurilor pe nume: ele [femeile însărcinate] sunt mai năstrușnice ca o prăjitură cu fructe.“
Mamele și tații erau adevărații agenți ai schimbării
În 1955, în Seattle, părinții au constituit o organizație intitulată Seattle Association for Childbirth Education (SACE). Joan Patten, soția unui inginer de la Boeing Aircraft, a fost primul președinte. Pe 25 aprilie 1955, SACE a produs un film de scurt metraj, color și sonor, intitulat Childbirth as a Family Experience. Publicația Seattle Times relata atunci că filmul a fost creat de „un grup convins că tatăl ar trebui să aibă de-a face mai mult cu nașterea decât cu plata facturilor“.
În film era prezentată experiența reală a unui cuplu – un travaliu urmat de naștere. SACE a dus filmul la Maternity Center Association din New York, unde a fost difuzat în fața a 500 de părinți-delegați, din SUA și Canada. După asta, la sediul YWCA, SACE a început să ofere cursuri de pregătire a nașterii, care-i includeau și pe tați. Desigur, peste tot în afara orașului Seattle, SACE era înfierată pentru precocitatea ei.
℗PUBLICITATE
Apoi, pe 22 septembrie 1960, în Arcata, California, un student de 23 de ani de la Humboldt State University s-a legat cu lanțuri de soția lui, Carola, de 19 ani, intrată în travaliu. Publicația San Francisco Chronicle relata că, înainte de asta, tânărul John Quinn îi spusese medicului curant, dr. Henry Frank, că voia să fie alături de soția lui. Aparent, dr. Frank îi replicase: „Imposibil!“ Dl. Quinn îi zâmbise cordial și se legase cu cătușe de carola, declarând: „aceasta e soția mea. O iubesc. Vreau să fiu lângă ea.“
Spitalul chemase poliția. În vreme ce ofițerul de serviciu, Don Mann, stătea acolo scărpinându-se-n cap în încercarea de a decide ce era de făcut, un băiețel sănătos tun de 3,6 kg tocmai se născuse. După care, dl. Quinn se descătușase singur și plecase împăcat. Nimeni n-a făcut nicio reclamație. „Noi i-am spus doar că, de acum înainte, va trebui să ia, pur și simplu, act de regulile noastre“, a declarat administratorul spitalului.
Celelalte spitale au aflat de „infracțiunea“ dlui. Quinn. Și au reacționat înăsprindu-și politicile. Dar dezbaterea era deja aprinsă, cu ecouri în toate comunitățile medicale din SUA. În The New York Times, Hazel Corbin, care conducea New York City Maternity Center, raporta solicitări tot mai numeroase din partea cuplurilor de a permite accesul taților în sala de naștere din anumite spitale.
Virginia Mason Medical Center din Seattle a răspuns pozitiv cererii acelor familii. Până la sfârșitul anilor 1960, un ditamai procentul de 80% dintre tați asistau la nașterea bebelușilor lor – după ce ascultaseră prelegeri și urmăriseră filme care să-i pregătească în prealabil.
Schimbările în acest domeniu se îngrămădeau una după alta. Sălile de naștere au fost discret luminate. Se punea muzică adecvată. La orele de pregătire pentru naștere își făceau apariția mulți tați, iar obstetricienii se așteptau acum ca tații să fie prezenți în clipa decisivă. Multe progrese mai trebuiau făcute, dar venise – în sfârșit – și vremea taților.
Extras din volumul Viața în doi, când suntem trei, semnat de John și Julie Gottman, și publicat în limba română la Editura Pagina de Psihologie.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
