Analizând cu atenție și curiozitate psihologia relațiilor familiale, îmi este destul de clar că, în multe familii, legăturile dintre frați ajung să se simtă ca fiind mai calde și mai apropiate decât acelea dintre copii și părinți. Potrivit unor studii din domeniu, pe măsură ce înaintăm în vârstă și ne maturizăm din punct de vedere emoțional, relațiile fraterne se consolidează, frații ajungând să nu mai păstreze legătura sau să o rupă de tot în mai puțin de 15% din cazuri. Ba mai mult, privim cu nostalgie spre rivalitățile din copilărie și adolescență, ajungând deseori la concluzia că acestea au contribuit la conturarea personalității și a identității noastre.
În puține situații, ce-i drept, desprind din relatările clienților că unul dintre cele mai mari regrete ale vieții lor este reprezentat de relațiile fraterne eșuate. Este ca și cum oamenii ar pierde o parte importantă a existenței lor sau ar fi privați de un drept fundamental atunci când nu-și pot menține și cultiva relația cu frații sau surorile.
Dacă îmi îndrept analiza spre propria relație cu Mihaela, sora mea, primul gând care-mi vine în minte este că, indiferent de ce s-ar întâmpla cu mine, ea este mereu acolo, este alături de mine, psihic și fizic, transmițându-mi că emoțiile, părerile și alegerile mele sunt importante pentru ea și o văd adesea depunând un efort susținut pentru ca mie să-mi fie bine. Pot să număr pe degetele de la o mână oamenii alături de care mă simt atât de în largul meu și de în siguranță, pe cât mă simt alături de ea.
Adesea le spun celor cu care interacționez că, fără îndoială, părinții noștri au făcut ceva extrem de important pentru noi, din cel puțin două puncte de vedere: au încurajat cât de mult au putut relația dintre mine și Mihaela; ne-au trimis la școală fără excepții sau abateri de la regulă. Îmi este clar că, într-un mod aparte (despre care cred că nici ei nu erau conștienți), adulții care ne-au crescut, atât părinții, cât și alți îngrijitori, mi-au cultivat empatia față de Mihaela și mi-au facilitat înțelegerea față de lumea ei interioară. Nu prea erau folosite cuvinte cu trimitere la emoții, dar adesea auzeam expresii de genul „să ai grijă de fată“, „indiferent de ce primești, jumătate din prăjitura ta sau din bucata de ciocolată este pentru sora ta“, „vă luați de mână și mergeți având grijă unul de altul“, „indiferent cu cine te joci, sora ta este cea mai importantă“. Iar aceste mesaje le auzeam atât de la mama, cât și de la tata, chiar dacă cuvintele prin care se exprimau erau diferite. Modul uman în care mi s-a vorbit despre sora mea și reamintirea sistematică a faptului că ea nu este o jucărie m-au ajutat să evoluez mult în interacțiunea cu Mihaela, în ciuda faptului că, inițial, am fost atât de supărat pe existența ei, încât îi amenințam pe părinți și pe bunici că o voi arunca de la balcon; era vorba despre apartamentul unui bloc cu zece etaje, al bunicilor materni, pe care întâmplarea face să-l fi revizitat cu Mihaela chiar în preajma Paștelui ortodox, după cel puțin două decenii de când nu am mai trecut împreună pe acolo. Bunicii s-au mutat de mult, iar drumurile noastre nu au mai dus în acea direcție a orașului. Anul acesta, la început de mai, ne-am propus să vizităm vechiul bloc, care era neschimbat, poate doar atins de pensula vremii, dar în mod cert noi, eu și Mihaela, nu mai eram copiii care copilăriseră acolo.
Revenind la ce ne arată psihologia relațiilor fraterne, se pare că legătura emoțională dintre frați:
℗PUBLICITATE
- Este una dintre cele mai longevive și semnificative relații din viața unui om. Nu doar că durează o viață întreagă, dar marchează și cele mai vechi amintiri pe care le avem. Îmbolnăvirea sau pierderea unui frate poate determina schimbări profunde în noi, marcând într-un mod aparte propria vulnerabilitate și mortalitate.
- Reprezintă un punct de stabilitate și de continuitate în existența noastră. Avem nevoie de frați și surori pentru a ne reaminti cine suntem, de unde venim și cât de departe am ajuns. Pentru mine și Mihaela, poveștile despre drumul pe care l-am parcurs din copilărie sunt printre cele mai importante rutine conversaționale pe care le avem. Alături de ea îmi vine cel mai ușor să-mi analizez drumul vieții.
- Seamănă cu un depozitar de secrete, unele îmbibate în rușine, altele nostalgice, primitive sau dureroase, ale unor vremuri în care viața era departe de a fi lapte și miere. Chiar dacă frații nu au mereu aceleași amintiri, punând lucrurile cap la cap, pot descoperi mai ușor în ce privințe se aseamănă și în care sunt diferiți.
- Devine cel mai sigur spațiu psihologic, în care nevoile de atașament, validare și disponibilitate emoțională ajung să fie cu adevărat conturate și îndeplinite. Până și atunci când trăim un abandon sau o respingere din partea cuiva drag (partener, prieten, părinte), un frate sau o soră poate reprezenta refugiul nostru relațional.
- Influențează sănătatea noastră psihică, emoțională, relațională și fizică. Adesea suntem salvați sau suntem salvarea fraților și a surorilor.
Pornind de la toate aceste informații, pentru clubul de carte al lunii mai, am ales trei cărți care pun în centrul atenției legăturile noastre cele mai intime: relațiile fraterne, parentale și de cuplu.
Pentru a continua descoperirea puterii relațiilor dintre frați și surori, vă recomand volumul scris de Stephen P. Bank și Michael D. Kahn, tradus sub titlul Psihologia relațiilor fraterne. Cartea ne poartă spre niște teritorii psihologice aparte, susținând prin studii importanța și anatomia relațiilor dintre frați și surori, tratând în profunzime câteva dintre cele mai complicate părți ale relațiilor fraterne. Actele de sacrificiu, frații supraviețuitori, conflictele dintre frați și psihoterapia cu frații se numără printre părțile cele mai importante ale cărții.
Între părinte și copil se numără printre cărțile de parenting care merită să se regăsească în biblioteca fiecărei familii. Despre autorul Haim Ginott am auzit pentru prima dată de la dr. John Gottman, în cartea Parenting: cum să creștem copii inteligenți emoțional, apoi am căutat informații despre munca sa și m-a fascinant tot ce am descoperit. Îmi este clar că era un mare vizionar, spun asta pentru că volumul a fost scris în 1965 și a surprins câteva dintre trăsăturile de bază ale relației părinte-copil, într-o perioadă în care parentingul semăna mai degrabă cu un dresaj. Dr. Ginot este, probabil, printre primii psihologi ai acelor vremuri care atrăgea atenția asupra faptului că nimic nu ar trebui să conteze mai mult ca siguranța relațională.
A treia recomandare este cea mai recentă cartea a lui dr. Yalom, și ultima scrisă împreună cu soția sa, Marilyn. O chestiune de viață și de moarte ne prezintă apusul unei relații, partea existenței umane de care ne ferim cu toții, și ne oferă un exemplu autentic despre ce înseamnă să iubești până la capăt și chiar și după aceea. Așa cum ne-a obișnuit Irv Yalom, textul este dureros de sincer, cutremurător de uman și cu adevărat vindecător.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
