Este 7 dimineața, am ajuns la cabinet – este una dintre acele zile în care am terapii de la 9 la 21 – și m-am așezat în fața laptopului pentru a scrie textul pentru clubul nostru de carte. Îmi este destul de somn, de câteva zile bune simt că nu dorm suficient, iar dimineața parcă-i tot mai greu să mă ridic din pat.
Gândurile mi se adună greu, de parcă se încăpățânează să nu mă ajute și constat cum iritarea și anxietatea se cuibăresc tot mai mult în sufletul meu. Mă uit la ceas și văd cu trece timpul, iar randamentul meu în ceea ce privește acest text se lasă tot mai mult așteptat. Sunt pe punctul în care „aproape“ că am luat, din sertarul cu obiceiuri extreme, biciul criticii și al judecății de sine, gata fiind de un iminent atac la adresa propriei persoane. În cele din urmă, aceasta este strategia pe care mintea mea o cunoaște cel mai bine atunci când vine vorba despre astfel de episoade de blocaj psihologic. Este ceea ce am învățat de la adulți în copilărie, de la profesori la școală și am practicat, mai apoi, la vârsta adultă.
Într-un mod ciudat, chiar dacă sunt atât de mulți ani de când fac terapie, prima reacție (față de propria-mi neputință) este încă agresivitatea verbală și mustrarea dusă la cote înalte. Mă și întreb dacă voi ajunge să scap de aceste metehne vreodată sau dacă toată viața voi trăi cu acest impuls. Mă decid apoi să respir conștient, că doar asta le spun oamenilor în mod repetat, de mulți ani – „Când vă este greu (sau cel mai greu), vă opriți o secundă, respirați conștient, vă îndreptați atenția asupra corpului și vă întrebați pe o tonalitate blândă «care sunt nevoile mele în acest moment?»“ – și îmi adresez recomandata întrebare. În mod surprinzător, răspunsul vine mai repede decât m-aș fi așteptat: să îmi permit să-mi fie greu, să accept că este una dintre acele dimineți în care totul merge mai puțin ușor și să exprim ce trăiesc. Așa că… iar respir de câteva ori, mă privesc din exterior cu un dram de compasiune, după care îmi antrenez ușor degetele, precum omul gata să se apuce de treabă (și îmi imaginez cum bunicii mei de la țară, înainte de a lua sapa sau hârlețul în mâini, își masau rapid palmele pentru a le încălzi și pregăti de muncă) și încep să tastez, lăsând ideile să curgă.
Curiozitatea față de noi înșine și acceptarea disconfortului, a blocajului și a faptului că ne este mai mult sau mai puțin greu… să fie, oare, ceea ce avem de făcut atunci când ne pierdem răbdarea cu propria persoană? Dacă ne uităm la cărțile de parenting și la cercetările din psihologia relațiilor, răspunsul ar fi DA. În tot mai multe publicații, părinții sunt încurajați să se conecteze, înainte de orice, la trăirile copilului, să-i valideze fiecare emoție, să o normalizeze și abia ulterior să caute soluții la eventualele probleme. Prin urmare, de ce nu ar funcționa și cu noi, adulții?! E drept că în copilărie am învățat alte strategii de „motivare și susținere“, așa cum este adevărat că acelea nu ne ajută (doar ne induc și mai multă durere) și se cere să învățăm altele noi – așa cum ar fi compasiunea față de sine și permisiunea de a simți. În teorie, lucrurile capătă sens, dar în practica noastră ele se leagă doar dacă le implementăm atunci când ne vine greu, așa cum a fost pentru mine această dimineață!
℗PUBLICITATE
Prima propunere din clubul nostru de carte este Infidelitatea, de dr. John Gottman, cea mai recentă publicație apărută la Editura Pagina de Psihologie. Toți cei care am trecut vreodată printr-o infidelitate știm cât de intensă poate fi, emoțional, o astfel de experiență; iar John Gottman (expertul internațional nr. 1 în psihologia relațiilor) reușește să pună cap la cap tot ce am avea de făcut pentru a ne orienta mai ușor în plan afectiv și pentru a găsi un dram de siguranță în vremurile cele mai grele. Cartea ne oferă o strategie, un soi de plan de reconstrucție interpersonală, nenumărate chestionare de autoevaluare și speranța necesară pentru a merge mai departe.
A doua recomandare este cartea lui Elisabeth Kübler-Ross, Despre moarte și a muri. Am observat un aspect paradoxal care m-a determinat să includ această carte în clubul de lectură; faptul că, odată cu pandemia, moartea a devenit și mai prezentă în viața noastră, dar noi ne încăpățânăm să evităm acest subiect în conversațiile noastre, crezând că astfel vom evita moartea în sine. Cartea ne invită la un dialog deschis care începe exact cu teama de moarte, cu evaluarea atitudinii noastre față de acest fapt, ajungând mai apoi să parcurgem, pas cu pas, etapele procesului de pregătire pentru acceptarea morții. Nu va fi o lectură simplă, dar sunt sigur că este extrem de necesară pentru fiecare dintre noi, iar împreună, și de această dată, ne va fi mai ușor.
A treia recomandare este o carte de parenting semnată de Peter Levine și Maggie Kline, apărută la Editura For You sub titlul Cum îi ajutăm pe copii să facă față traumelor. Este foarte adevărat că nu abordează subiectul pandemiei, dar găsim nenumărate recomandări esențiale despre cum îi putem ajuta pe copiii care suferă pierderi (precum divorțul, separarea, decesul), diferite forme de abuz sexual sau spitalizări traumatizante. Autorii ne explică efectele psihologice ale traumei, importanța jocului în procesul de vindecare și de cultivare a rezilienței, dar și optimismul care ne poate însoți în acest proces plin de provocări.
Pentru a avea propriul exemplar din cele trei cărți, puteți accesa cu încredere librăria online a Paginii de Psihologie, unde colegii mei respectă toate măsurile sanitare și tratează fiecare carte cu maximă grijă și atenție. Alăturați-vă comunității noastre pe Instagram sau Facebook folosind #IubimAceeașiCarte și haideți să citim împreună, pe tot parcursul lunii octombrie!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
