fbpx
skip to Main Content

Vara aceasta a fost probabil cea mai atipică dintre cele trăite în ultimele două decenii ale vieții mele. Mi-am propus să fie o perioadă liniștită, în care să-mi tolerez frustrarea neplecării în vacanță în străinătate într-un mod cât mai constructiv și să văd ce anume aș mai putea descoperi despre propria-mi persoană. Doar că, în mod evident, Universul vede lucrurile altfel decât le-ar percepe mintea mea îngustă și, e adevărat, mi-a auzit intenția – pe aceea cu descoperirea sinelui –, doar că nu eram eu pregătit să primesc ceea ce mi-am dorit.       

Totul a început cu faptul că, liber de sarcinile de la cabinet și fără obișnuitele cursuri și conferințe online, mi-a rămas mai mult timp pentru gândurile, emoțiile și durerile mele. În calitate de om pasionat de descoperirea psihicului uman, vă puteți imagina că îmi fac, zilnic, analiza personală, dar, în mod evident, subiectivitatea își spune cuvântul și sunt lucruri (mai exact, trăiri, traume, zbuciumuri sufletești) care ies la suprafață nu atunci când vrem noi, ci atunci când avem cu adevărat resursele necesare de a ne ocupa de ele. Și o parte din mine a considerat că, dacă tot sunt într-o vacanță terapeutică, „aici și acum“ este momentul de-a expulza unele răni demult uitate. 

Totul s-a pus în scenă așa cum se obișnuiește în viață – într-un moment în care nu te aștepți la mari revelații și insight-uri, când cineva aduce în discuție un subiect care te întoarce pe dos și ajungi să realizezi că nu ești, nici pe departe, atât de bine pe cât te-ai mințit, în mod repetat, în conversațiile purtate cu propria minte sau atunci când cineva te întreabă în grabă „Ce mai faci?“ și tu, politicos, răspunzi „Bine, mulțumesc!“, confirmând răspunsul verbal cu un zâmbet larg și convingător. Nu voi intra în amănunte pentru că nu aș avea suficient spațiu, dar totul a pornit de la subiectul „moarte“, iar conversația ne-a dus, pe mine și o bună parte din familia mea de origine, într-un trecut cu care, în secret, ne-am imaginat că nu vom mai avea de-a face. Am ajuns să împărtășim povești grele și să încercăm cu disperare să ne agățăm de variate cuvinte pentru a nu aluneca și mai mult în regresia psihologică care se dezlănțuise. Este încă surprinzător pentru mine cum într-un moment pare să fii destul de bine, iar în următorul simți cum ți-a fugit toată stabilitatea de sub picioare și intri într-o stare de confuzie, într-o lipsă de sens, iar apăsarea îți definește întreaga realitate. Fiind acolo, în mlaștina cea mai dezgustătoare a traumelor mele, am realizat cum orice gest, alegere sau stimulare mă irită într-un mod exagerat și disponibilitatea mea emoțională față de sine și alții e aproape de zero. 

M-am zbătut în aceea mocirlă de durere, singurătate și debusolare câteva zile la rând, refuzând orice ajutor venit din partea celor din exterior; iar după o săptămână am realizat că nu făceam altceva decât să resping încărcătura emoțională a unor experiențe trecute pe care le-am respins cu înverșunare și atunci când s-au întâmplat. Acum, la câteva săptămâni distanță de mica (în fapt marea) mea prăbușire psihologică, îmi este clar că „acolo și atunci“ – în copilăria mea – nu aveam nicio altă soluție. Dar în vara acestui an am făcut ceva ce mi-a schimbat definitiv raportarea față de propria persoană. În acest august călduros, covidat și, pe alocuri, dureros, a fost un moment în care mi-am zis că nu mai sunt dispus să-mi tratez suferința așa cum eram obișnuit din copilărie, astfel că mi-am adunat fiecare dram de compasiune și m-am întors spre interior cu atât de multă empatie câtă mi-a fost cu putință. Acela a fost momentul în care ceața a început să se ridice, suferința nu mai părea atât de zgomotoasă și eu am început să-mi revăd conturul sinelui emoțional. Tot într-una dintre acele zile de august mi-am deschis ochii brusc și am început să caut în jurul meu pe cineva. Visasem că adultul Gáspár era acaparat, la piciorul drept, de către copilul Gáspár. Acesta din urmă, în propria neputință, făcuse treaba mare în pantaloni și se agăța de cel mai apropriat adult, pentru a fi ajutat. Adultul, într-o primă fază, a fost dezgustat și încerca să scape de copilul urât mirositor și atât de lipicios (exact cum încercam și eu să scap din mlaștina durerii emoționale) și, abia ulterior, privind în ochi copilul, a realizat că sufletul oamenilor are aceeași frumusețe și vrednicie (indiferent de experiențele traumatizante prin care au trecut), doar că adesea nu-l vedem pentru că ne pierdem în aspectele de suprafață (precum gândurile, emoțiile și comportamentele). În acea dimineață m-am trezit știind că „Copilul invizibil“ a devenit, pentru mine, vizibil. Și iată cum dorința mea a devenit realitate, iar printr-un complot fericit (dar nu ușor de dus) între Univers și inconștientul meu am ajuns să mai descopăr câteva lucruri despre propria-mi persoană. 

Revenit la clubul nostru de carte, dar puternic inspirat de experiența acestei veri, vă propun trei cărți utile pentru orice proces de autocunoaștere sau maturizare în relația cu propria persoană, dar și cu cei din jurul nostru. 

℗PUBLICITATE


Prima recomandare este Inteligența parentală, de dr. Daniel Siegel și dr. Tina Payne Bryson. Un fascinant ghid de parenting care merită (re)citit la fiecare început de an școlar, pentru a avea proaspete în minte toate informațiile necesare unei interacțiuni empatice în relația părinte-copil. Dr. Siegel este fascinant prin modul în care îmbină descoperirile din psihologia științifică cu înțelepciunea unui om care practică mindfulness (starea de prezență conștientă), iar dr. Bryson oferă nenumărate exemple menite să ne facă să distingem între ceea ce este bine și ceea ce este mai puțin bine atunci când vine vorba despre sănătatea psihică a copiilor noștri. 

A doua recomandare este o carte de ficțiune, dar care ne poate inspira mai mult decât multe cărți din rafturile de dezvoltare personală. Acolo unde cântă racii este un roman care surprinde în detaliu frumusețea naturii și reziliența sufletului uman. Kya este un copil care descoperă, mult prea devreme, că fiecare familie are propriile sale drame, dar că, în ciuda pierderilor, Mama Natură nu ne va abandona niciodată. Autoarea, Delia Owens, este la primul ei roman, dar dacă așa este prima sa scriere, nici nu-mi pot imagina cum vor fi următoarele. 

Drama copilului interior este una dintre cele mai influente cărți publicate de psihologul elvețian Alice Miller. O adevărată revoluționară a vremurilor sale, Alice îndrăznește să scoată la lumina conștiinței umane conceptul de abuz psihologic, arătând cum sunt traumatizate sufletele copiilor, generație după generație. Scrierile sale despre traumă l-au influențat mult pe dr. Maté Gabor, dar și pentru mine au fost un punct de pornire în scrierea cărții Suflete de sticlă. Cartea aleasă pentru luna aceasta are un subtitlu care spune tot – Prizonieri ai copilăriei în căutarea adevărului. 

Pentru a avea propriul exemplar din cele trei cărți, puteți accesa cu încredere librăria online a Paginii de Psihologie, unde colegii mei respectă toate măsurile sanitare și tratează fiecare carte cu maximă grijă și atenție. Alăturați-vă comunității noastre pe Instagram sau Facebook, folosind #IubimAceeașiCarte și haideți să citim împreună, pe tot parcursul lunii septembrie!

Gáspár György

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Back To Top
×Close search
Caută
#ZiuaAutorului
🎂 Azi o aniversăm pe EDITH EVA EGER.
Cartea autoarei, „Alegerea“, are astăzi preț special, cu 25% discount față de prețul afișat.
La mulți ani!
x