Skip to content

Vechea zicală spune că nu-i putem iubi pe alții dacă nu ne iubim mai întâi pe noi înșine. E adevărat. Chiar dacă iubirea este definită drept momente de pozitivitate împărtășite între și printre oameni, pozitivitatea împărtășită între cunoscător și cunoscut – între eu și mine – oferă o bază esențială pentru toate celelalte forme de iubire. Trebuie mai întâi să ne acceptăm pe noi înșine pe deplin, ca parteneri de valoare în pozitivitate, înainte să ne bucurăm de numeroasele roade ale rezonanței pozitive pe care le putem împărtăși cu ceilalți.

Obstacolele în calea iubirii de sine

La fel ca toate formele de rezonanță pozitivă, iubirea de sine necesită atât siguranță, cât și conexiune. Există două obstacole ce pot sta în calea ei. În cazul unor persoane, ambele obstacole sunt contopite într-o stâncă uriașă, aparent de netrecut. Primul dintre ele este subevaluarea sau credința că nu ești demn de iubire sau acceptare. La un nivel implicit, nerostit, s-ar putea să-ți respingi calitățile ca fiind nesemnificative și să rămâi concentrat doar pe neajunsurile tale. E posibil să simți că este necesar să-ți umpli lacunele din caracter înainte să te poți accepta și iubi pe deplin. S-ar putea să te gândești: „De-aș fi … … …“. Poți completa spațiul liber cu oricare dintre variantele obișnuite, acele idealuri în funcție de care te judeci pe tine însuți: „mai slab, mai bun, mai bogat, mai deștept, mai energic, mai productiv, mai organizat, mai de succes…“ Apoi aștepți. Nu-ți oferi iubire până când nu îndeplinești acele precondiții nerostite. Dar așteptarea nu se încheie niciodată, iar iubirea de sine rămâne inexistentă.

Cel de-al doilea obstacol în calea iubirii de sine ia forma preamăririi de sine sau credința că ești mai special sau că meriți mai multe decât ceilalți. Sau poate că nu te compari în mod favorabil cu alte persoane, ci te vezi ca fiind deosebit de capabil sau de triumfător. Stima ta de sine este una crescută. Acesta este un obstacol greu de depășit, pentru că poate să treacă drept iubire de sine. Normal că e pozitiv. Chiar și așa, un semn grăitor că aceste autocaracterizări pozitive sunt totuși departe de iubirea de sine adevărată este că sunt extrem de bine păzite. Pe măsură ce-ți protejezi opiniile pozitive despre sine de dovezile contradictorii, se naște un narcisism fragil. Deși un astfel de narcisism este adesea considerat iubire de sine excesivă, adevărul este că e cu totul altceva. Atunci când te consideri extrem de merituos, priceput sau minunat – chiar și la un nivel profund, nerostit sau nerecunoscut –, jignirile și neajunsurile cu care se confruntă toată lumea în timp ce navighează lumea socială ajung să fie exagerate, privite ca amenințări sau insulte la adresa caracterului tău. Dacă acesta este obstacolul tău, atunci fericirea ta depinde de comportamentul celorlalți: dacă te tratează exact așa cum trebuie sau îți oferă forma corectă de respect, prefăcându-se că nu-ți văd neajunsurile. De fapt, preamărirea de sine este adesea un mecanism de apărare – o armură protectivă, menită să ascundă o imagine de sine negativă. Poate să fie de fapt vorba despre o subevaluare mascată.

℗PUBLICITATE



Ambele obstacole în calea siguranței și a conexiunii necesare pentru iubirea de sine – subevaluarea și preamărirea de sine – neagă înțelepciunea asemănărilor și a unității. La un nivel spiritual, de bază, nu există o topografie socială care să ierarhizeze oamenii de la merituoși, la mai puțin merituoși. Adevărul este că nu ești nici inferior, nici superior altor persoane. Exceptând cazurile de afecțiuni mintale, toți oamenii sunt la fel atunci când vine vorba despre abilitatea lor de a gândi, de a simți și de a tânji după iubire. Cu toții merită în aceeași măsură să primească acceptare, respect și iubire, indiferent de numeroasele lor neajunsuri. Iar tu nu reprezinți o excepție. La fel ca toți ceilalți, meriți propria ta iubire.

Ce se întâmplă, prin urmare, dacă cedezi? Dacă te accepți pe tine însuți, chiar acum, exact așa cum ești, fără vreun soi de precondiții? Poți, după cum sugerează Walt Whitman, să fii mulțumit de propria persoană, fie că ești izolat sau analizat de milioane de oameni? Cartea mea, Iubirea 2.0,  descrie o serie de practici ce te pot ajuta să accesezi această deschidere mai mare față de cine ești cu adevărat, deschidere ce dă naștere la bunătate și iubire de sine. Aceste practici te conving să accepți și să apreciezi într-o mai mare măsură persoana care ești chiar acum, cu toate eșecurile și neajunsurile tale. Descriu atât practica formală a meditației bunătății iubitoare, cât și practici mai informale, fiecare dintre ele permițându-ți să experimentezi iubirea de sine. Aceste practici nu sunt evadări din realitate pline de indulgență de sine. La fel ca rezonanța pozitivă, ele îți clădesc temelia pentru sănătate și bunăstare. Într-adevăr, studiile arată că iubirea autodirecționată și plină de compasiune față de sine e mult mai importantă pentru sănătatea și fericirea ta decât stima de sine ridicată ce este atât de frecvent promovată.

Extras din cartea Iubirea 2.0, disponibilă cu reducere aici.

Barbara Fredrickson, Ph.D., este un renumit profesor de psihologie și Director al Laboratorului de Emoții Pozitive și Psihofiziologie la Universitatea din Carolina de Nord din Chapel Hill. Este un specialist de prim rang în psihologie socială, știință afectivă (studiul sentimentelor) și psihologie pozitivă.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0