Cristian China-Birta – antreprenor (Kooperativa 2.0 – Agenție iscusită de social media), consultant, blogger la cristianchinabirta.ro. Unii îl cunosc cu numele de Chinezu, brand cu care a defilat la începuturile sale în social media. De fapt, multă lume îi spune în continuare Chinezu, iar el nu am nici o problemă cu asta.
Partea cea mai cool în jobul tău este…
Că fac ce vreau și vreau ce fac! Ok, dincolo de chestiile astea care sună bine, gen PR, jur că este adevărat ceea ce tocmai am zis. Pentru că mi se pare beton să fii în dubla ipostază în care sunt eu, aceea de blogger și de antreprenor. Pentru că este o combinație perfectă de yin și yang (nu degeaba mi se spune chinezu, știi cum zic…), o întrepătrundere minunată între gard și leopard, o lipeală perfectă între interminabilele nuanțe de gri, care constituie viața noastră. Sau, ca să o „ard“ mai pe psihologice, faptul că sunt blogger și că pot spune ce vreau, când vreau îmi asigură un debușeu foarte bun pentru frustrările pe care – oricum o dai – le cam acumulezi când ești antreprenor în România. Nu că aș fi rău sau ceva de genul ăsta, în ce scriu pe blog (deși unii zic că sunt, însă… constructiv), dar scrisul și expunerea în fața cititorilor mei au pentru mine o funcție terapeutică fantastică!
Ce te impresionează cel mai tare la rolul de părinte?
Greu de zis… Adică e ca un fel de meta-limbaj ce mă întrebi tu. Mă rog, iată răspunsul. Îmi vine, spontan, să-ți spun așa: faptul că sunt părinte mă impresioneză cel mai tare, zi de zi, an de an. Dar, pentru că îmi imaginez că îmi ții pistolul la tâmplă (blink blink) și mă obligi să vorbesc doar despre un singur lucru, iată-l pe cel mai important: fiecare gest pe care-l fac și fiecare vorbă pe care o zic în fața copiilor îi influențează și, picătură cu picătură, îi face oamenii care vor deveni. Ei bine, asta mă impresionează cel mai tare – puterea pe care o am, ca părinte, asupra sufletului copiilor. Dar mă și sperie. Teribil mă sperie! Doar că pe mine spaima mă motivează…
Ce mesaj le transmiți adolescenților de astăzi?
Niciunul. Pe bune, fără glumă. Mi se pare că am, ca părinte, o responsabilitate teribilă pentru cei trei copii minunați din ograda personală. Cum să mă aventurez eu să le zic ceva, așa, în general, adolescenților!? Și nu că n-aș fi un arogant de foioioi… Doar că există lucruri pe care eu le consider sfinte. Iar asta cu „Ascultă, măh, la mine, că io-s bătrân!“ mă irită la maximum. Maximum ce pot să fac este să îți zic ce le spun eu copiilor mei, ca principiu de viață pe care eu îl „prestez“ și pe care – le zic – aș vrea să și-l însușească și ei: dacă poți să faci un bine cuiva, de ce să nu îl faci? Cumva, apoi restul vine de la sine…
Supereroul tău preferat…
Am mai mulți supereroi preferați: doamna sufletului meu. Soția. Nevasta. Vecina de cameră. Gagică-mea. Norocul vieții mele.
Ultimul cadou făcut unui prieten…
Ah, aici m-ai lovit grav! Căci sunt catastrofal pe partea de făcut cadouri. Mă refer la astea clasice, adică de alea care „trebuie!“ – cum zice lumea – când e rost de vreo aniversare sau un moment special. Atunci când e vorba de protocol, nu doar că nu îmi place să fac cadouri, dar și evit situația asta cu un talent care mi-ar putea aduce un Oscar. Nu cred că astfel de cadouri „pe obligate“ au vreo relevanță, ba chiar mi se pare că induc o presiune inutilă (și, tocmai de aceea, neconstructivă) în relația cu cineva. Pe de altă parte, îmi place teribil să fac cadouri spontane, ca să zic așa. Adică, brusc îmi trece prin cap (încă nu m-am prins care sunt stimulii care mă declanșează, chiar nu m-am prins) să fac cuiva o surpriză (hai să-i zicem „cadou“) și o fac. Fără niciun plan sau o agendă (cum ar zice patagonezul din Malta). Io cred că, de fapt, e o chestie egoistă, pe care o fac pentru că fiecare astfel de gest îmi dă o stare de bine, doar că nu știu eu să analizez profunzimi de astea…
Pe cine crezi că merită să urmărim pe Instagram?
Eu le recomand tuturor să urmărească hashtagurile. Pentru că le poți alege în funcție de interesele tale. (Are rost să îți spun că la mine #beer și #rugby sunt, clar, pe listă?) Și, în timp, identifici și anumite persoane care, din diverse motive (subiective sau de interes – cum ar fi să nu-i dai șefului tău follow pe Instagram), îți fac cu ochiul.
Prima amintire din copilărie care îți vine acum în minte?
Cam pe la 3 ani și un pic… băut apă direct din găleata proaspăt scoasă din fântână, după o tură de fotbal cu tata în curtea bunicilor. Ocazie cu care am făcut ceea ce îndeobște se numește aprindere la plămâni.
Cea mai mare dovadă de curaj din ultima vreme…
Greu de răspuns… Dar numai pentru că nu știu la ce definiție a curajului să mă raportez. Adică, de mă întrebi dacă am plecat primul la asaltul unei redute, n-ai să vezi, nu-i pe felia mea. De mă întrebi dacă mă arunc mereu și mereu în business cu capul înainte, în te miri ce pariuri (cum le zic cei apropiați) doar pentru că așa simt io… dap, asta-i felia mea. Iar de mă întrebi dacă, de fiecare dată când văd cum un șofer își aruncă chiștocul de la țigară pe geam, îi spun „Bossulică, vezi că ți-a scăpat ceva“… yeap, și asta e pe felia mea. Apropo, am o rată de succes de 100% cu ăștia. Probabil, pentru că am 95 de kile și din uitătura mea se înțelege că #LaOAdică…
℗PUBLICITATE
Cartea care a schimbat ceva la felul în care te raportezi la viață…
Oooooo, sunt foarte multe. Aș face o listă, dar ăsta deja este un proiect ambițios! Citesc cel puțin 60 de cărți pe an, deci aș avea de unde alege. Dar – pentru că tocmai ce-am terminat-o și impactul ei mi-e proaspăt în minte, ca să zic așa – aș recomanda Arta subtilă a nepăsării, de Mark Manson. O carte ce nu mi-a adus o străfulgerare epifanică de lumină absolută, de pace. Dar aș putea să spun că a făcut mult mai mult pentru feng shui-ul meu: mi-a confirmat că stilul meu de ani de zile este ce trebuie.
Trei atuuri pe care le are social media…
Apropie oamenii.
Oferă oricui o voce.
Democratizează informația.
Și trei minusuri…
Apropie oamenii. Dar îi alienează tocmai pentru că nu mai muncesc pentru a hrăni o relație, o iau de-a gata și cred că aia e.
Oferă oricui o voce. Doar că și prostul are o voce. Și rasistul. Și extremistul.
Democratizează informația. Inclusiv cu manipulările mizerabile și cu porcăriile de fake news.
Citatul văzut pe o rețea de socializare și care ți-a rămas în minte…
Citatul meu preferat: „Teoretic, se poate. Practic, suntem la nivel teoretic.“ (E citat din mine)
Ce preferi, Facebook sau Instagram?
Facebook. Dar nu înainte de blog.
Vedeta sau persoana publică din România față de care ai un respect aparte este…
Pentru mine, nimeni nu e vedetă. Ori ești om cu care io să am o chimie, ori ești doar unul dintre alții, cu care io nu am treabă (și, de multe ori, nu vreau să am treabă…). Dacă mă întrebi ce oameni cu vizibilitate respect cât de cât, este ceva listă aici… Îmi vine în minte (acum, spontan, așa cum funcționez eu mereu și mereu) Dragoș Bucurenci, care – când am fost amândoi speakeri la TEDx Baia Mare – m-a răvășit cu speech-ul lui despre coming out. Îl respect teribil nu doar pentru curaj, ci și pentru că își asumă efectele acestui curaj pe termen lung. Căci ăsta este un curaj și mai mare!
După revoluția social media, ce altă revoluție digitală crezi că va urma?
Cred că revoluția întoarcerii la umanizare. Care înseamnă, după mintea mea (și după speranța mea…) că – după ce ne-am prins că digitalul este o sculă, nu un mod de viață, o unealtă, nu un mod de a fi, o extensie tehnologică, nu ceea ce suntem – ei bine, după ce ne-am prins de toate astea, sper că o să ridicăm ochii din telefon și o să reîncepem să ne uităm în ochii celor din jurul nostru.
Ce ai păstrat, în sufletul tău, din Maramureșul în care te-ai născut?
Am 22 de ani de când sunt în București. Practic, mai mult de jumătate din viață mi-am petrecut-o aici. Dar, dacă mă întrebi direct „Cine ești?“, îți răspund instantaneu că sunt maramureșean. Și că așa o să rămân toată viață. Nu știu de ce simt asta. Dar nici nu fac analize profunde. Mai ales că îmi place să mă simt așa!
Iubirea este…
Ce simt eu pentru doamna sufletului meu și pentru copiii mei. Nu știu altă definiție. Nu accept altă definiție. Iubirea este ceva unic pentru fiecare. Nu e ca la pantofi, să se potrivească aceeași pereche la mai mulți. Adică, poți să-mi dai nota 4 pentru că nu am răspuns la această întrebare.
Ce apreciezi cel mai mult la femeia alături de care îți trăiești viața?
Că mă suportă și că mă susține, așa strâmb și nebun cum sunt. De fapt, aș zice că adevărul-adevărat este că o apreciez teribil pentru că face asta în principal. Fiindcă, de multe ori, nu cred că aș putea face eu pentru mine așa ceva – să mă suport, să mă susțin și să mă iubesc așa cum o face ea…
Dacă viața ta ar fi o carte, ce titlu ar avea?
Trăiește-ți viața! Ca să nu te trăiască ea pe tine…
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
