Skip to content

În noiembrie, am avut-o invitată la #LoveIsFun (live-ul pe care-l avem împreună cu Bogdan Nicolai, în fiecare seară de miercuri, pe facebook A List Magazine) pe Antonia – una dintre cele mai îndrăgite cântărețe din generația Y (sau millennials) – care ne-a vorbit, printre altele, despre cei trei copii pe care-i are, în ciuda vârstei sale foarte tinere.

Există viață după divorț sau despărțire?“ a fost subiectul de discuție, pe care l-am ales pornind de la povestea Antoniei, soția care și-a adunat curajul de-a scrie finalul unei relații în care nu-i mai era bine și care a reușit să-și construiască o nouă relație, în ciuda tuturor greutăților și provocărilor, cu un bărbat alături de care simte că viața ei are din nou sens și că este iubită așa cum merită.

Despărțirile reprezintă un subiect extrem de delicat pentru majoritatea familiilor în care există copii și, în psihologia urbană, există nenumărate mituri despre ce este bine și ce nu este bine să faci. În ciuda unei arhitecturi relaționale aproape insuportabile, mulți soți preferă să își schilodească sufletele (și, odată cu ale lor, și pe ale copiilor) de teama avalanșei de judecăți, umilințe și învinuiri care s-ar putea abate asupra lor, imediat ce-ar îndrăzni să facă ceva pentru a-și redobândi libertatea și a merge mai departe în călătoria iubirii, alături de un alt partener. Mintea umană este obișnuită cu vorba „până când moartea ne va despărți“! Și, cu anumite excepții, mulți oameni aleg să lupte mai mult sau mai puțin eficient pentru a păstra vie această vorbă și a se asigura că nu vor ajunge să comită niciun păcat capital.

Dar, oare, chiar așa să fie? Este mai sănătos pentru părinți și copii să trăiască într-un mediu ostil, în care poți tăia stratul de tensiune psihologică cu cuțitul, în care privirile otrăvitoare sunt la ordinea zilei și în care Cei Patru Călăreți ai Apocalipsei Relaționale (critica, disprețul, defensiva și împietrirea) au poposit aproape definitiv? Sau este mai înțelept să ne redobândim puterea interioară, să readucem siguranța în familia noastră, să transformăm aprecierea și admirația în rutine precum „Bună dimineața!“ și „Noapte bună!“ – iar dacă observăm că, în ciuda acestor eforturi, situația nu se ameliorează, să-i mulțumim celui alături de care am trăit (chiar fericiți) o vreme, pentru tot ce a adus bun în viața noastră, și să ne îndreptăm optimiști spre viitor?

Desigur, nimeni nu are dreptul să decidă în locul celor doi – mai ales că doar ei cunosc cu adevărat povestea legăturii lor, pentru că împreună i-au scris începutul, cuprinsul și tot ei trebuie să-i scrie și continuarea (sau finalul) – dar este important ca ei să știe că se poate și altfel. Iubirea nu înseamnă musai și suferință, chiar dacă uneori este extrem de greu și de provocator să iubești pe cineva care nu se lasă iubit. În calitate de psiholog clinician, cred că iubirea poate (re)naște din durere – printr-un efort asumat, susținut și ghidat de bunătate și umanitate. Însă, diferența dintre durere și suferință este uriașă: durerea face parte din viață, în timp ce suferința este opțională și adesea indică renunțarea la sine și repetarea unor tipare de relaționare nesănătoase.

℗PUBLICITATE



În secolul XXI, „până când moarte ne va despărți“ este în continuare o idee bună, atâta vreme cât încă este vie relația care ne leagă. Problema este că, în unele cupluri, legătura emoțională invizibilă s-a prăpădit de mult și iubirea (energia pe care o aducem atât în propria viață, cât și în cea a partenerului) nu mai are loc din cauza răutăților, a agresivității și a poveștilor tot mai negative pe care mintea umană le construiește despre celălalt și despre sine.

Nu, nu sunt susținătorul despărțirilor, ba din contra, sunt un promotor al relațiilor – în condițiile în care acestea sunt încă vii. (Am convingerea că relațiile sunt la fel de vii ca oamenii care le creează.) Însă nu are niciun sens să mai tragi de o relație care s-a stins. Cred și în faptul că o relație scurtă (care nu durează până la sfârșitul vieții) poate fi, fără nicio îndoială, inclusă în categoria poveștilor de succes, mai ales dacă arhitecții acesteia au fost fericiți cât au stat împreună și au reușit să-și păstreze umanitatea unul față de celălalt și după aceea. Așa cum mai cred și în faptul că relațiile nu sunt și nici nu trebuie să fie perfecte. Însă ele sunt adăposturile noastre cele mai sigure în momente de furtună psihologică și emoțională, de aceea nu ar trebui să ne fie indiferent cine este persoana alături de care ne cultivăm iubirea și ne trăim viața.

Revenind la povestea Antoniei, m-a emoționat nespus de mult puterea de care-a dat dovadă pe parcursul întregului live, dar mai ales atunci când a îndrăznit să mă întrebe despre ce efecte ar putea avea asupra fetiței ei faptul că de-o bună perioadă de timp aceasta locuiește cu tatăl. (Motivele exacte le puteți afla urmărind live-ul.) Însă, vreau să subliniez că întrebarea Antoniei denotă asumarea unei vulnerabilități reale și un curaj fără limite – în ciuda criticilor și a judecăților pe care le-a suportat în ultimii ani; iar lacrimile din ochii ei exprimă unul dintre cele mai frumoase exemple de iubire maternă necondiționată pe care le-am văzut vreodată. Uneori, o mamă are de luat decizii grele și este imposibil ca acestea să fie perfecte, să nu implice și anumite riscuri.

Totuși, Antonia ne-a dovedit că este o femeie puternică, ce nu fuge din calea dificultăților și care-și păstrează vie speranța că toți cei trei copii ai ei vor ajunge să trăiască sub același acoperiș, împreună cu ea.

https://www.facebook.com/AListMagazine/videos/1794239477284139/

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0