Skip to content

Iubirea maternă este adesea descrisă ca fiind profundă și necondiționată. Este o forță puternică, ce le ghidează pe mame să se dedice binelui copilului lor, chiar și atunci când acest lucru implică renunțarea la propriile dorințe și nevoi. În acest articol, vom explora dacă iubirea unei mame poate însemna renunțare fără sacrificiu, găsind soluții pentru frustrările care apar într-o călătorie ce poate părea nespus de lungă, dar care este, în egală măsură, și incredibil de frumoasă.

Jurnal, 7 martie, 2021

„Azi am avut nevoie să zic. Mă rodeau niște chestii, ele se adună din când în când și nu am ce să fac cu ele decât să le scot, să le las să iasă și apoi să-mi văd de viața mea pe care o pot privi din nou ca printr-o lentilă proaspăt curățată. Sunt resturi de oboseală: atunci când simt că mă enervez că nu mai adoarme copilul odată; resturi din obsesia de a controla totul; rememorări nesfârșite ale conversațiilor. Ce aș fi putut să spun mai bine, să ajute mai mult? Vinovăție că nu mi-a venit ideea la timp… Sunt semne de anxietate: de ce nu mă simt la fel ca atunci când primul copil era mic? Oare asta înseamnă că nu sunt o mamă la fel de bună și pentru ea?! De fapt, eu știu că e un semn bun, că m-am schimbat în cinci ani; că am muncit mult, că am învățat mult, că lucrurile vin de la sine când ai experiență. Și aș putea continua cu tot felul de alte senzații care se simt ca o piatră în pantof la drum lung. Acum, eu zic că știu mai bine de atât, în loc să mă supăr, să rămân în starea aceea de neputință în fața a ceea ce gândesc și simt și să mă las copleșită, îmi pun întrebarea pe care le-o pun și celorlalți cu fiecare ocazie: «Tu ce nevoie ai, de fapt?». Mă întreb direct, pentru că eu știu că astea sunt semne de nevoi personale lăsate de izbeliște. Dacă mă gândesc la modul real de câte momente aș avea nevoie pentru mine zilnic ca să fiu liniștită și prezentă, mi-ar fi și jenă să zic cu voce tare. În unele zile, ar putea însemna neglijarea nevoilor copiilor mei. Pentru că nu avem acest curaj. E în cultura noastră. «A știut să trăiască!» spui când vrei mai mult să denigrezi pe cineva. În halul ăsta gândim despre cei care știu să se bucure de viață, să nu ia lucrurile prea în serios, să aleagă câteodată ce-i mai ușor. Și cât de pioși devin unii în fața sacrificiului unei femei care rămâne, deși nu-i e deloc bine, pentru copil, de exemplu.

Dar eu mă mai uit și din alt unghi și cred că generația mea, a noastră, e datoare cu o altă filozofie de viață. Trăim mult mai ușor decât acum o sută de ani, avem acces la școli, la joburi, la internet, cei mai mulți dintre cunoscuții mei nu duc grija zilei de mâine, grija hranei de zi cu zi, deci avem nevoile fizice de bază împlinite. În acest caz, ne permitem să facem și puțină filozofie, și mai multă introspecție. Uneori, e foarte simplu, așa cum a fost pentru mine azi: am avut nevoie să fiu ascultată și am avut nevoie să fiu plimbată. M-am simțit mai bine, mai calmă, mai bună, mai răbdătoare, mai… îngrijită. Să nu uităm că urmează 8 martie, a 67-a zi consecutivă a acestui an, în care femeile și mamele merită respect, flori și apreciere nu doar pentru tot ce fac, ci și pentru că există.“

Ce este iubirea necondiționată?

Iubirea necondiționată este un tip de iubire care este oferită fără a pune condiții și fără a avea, în schimb, așteptări. Este o iubire care este total dezinteresată și fără a se baza pe comportamentul sau acțiunile persoanei iubite. În esență, iubirea necondiționată este pură, sinceră și completă.

Atunci când vorbim despre relația părinte-copil, iubirea necondiționată nu ține cont de notele pe care le primește la școală copilul sau de diferența între opiniile adultului și ale copilului său.

„Acel sentiment al iubirii și al acceptării necondiționate, acea abilitate de a fi capabil să repari acea parte a conversației care a mers într-o direcție greșită, capacitatea de a fi conștient de emoțiile tale și ale celor din jur – e fundația stabilă pe care orice copil, sub ghidajul părinților săi, poate construi o viață împlinitoare“ (John Gottman).

Ce este și cum poate arăta renunțarea sau sacrificiul unui părinte în viața de zi cu zi?

Sacrificiul este definit ca renunțarea voluntară la ceva (prețios sau considerat ca atare) pentru binele sau în folosul cuiva. Atunci când vorbim de rolul de mamă, renunțarea voluntară apare din momentul în care ai renunțat la zahăr în primele săptămâni de sarcină sau în primul moment în care alegi să rămâi treaz(ă) în miezul nopții ca să alini un plâns. Aproape că nici nu percepi acest lucru ca pe o renunțare, cu atât mai puțin ca pe un sacrificiu, ci pur și simplu îți urmezi instinctele și-ți iei rolul de părinte în serios.

Apoi urmează renunțarea la timpul personal, pentru a te asigura că copilul tău primește atenția și îngrijirea de care are nevoie, sau renunțarea la oportunitățile profesionale, pentru a putea fi mai prezent(ă) pentru copii sau pentru a le oferi un mediu stabil și sigur. Cu alte ocazii, apare renunțarea la confort sau la propriile nevoi și renunțarea la propriile dorințe. Numim aceste renunțări „prioritizarea valorilor“.

℗PUBLICITATE



Este greșit să simțim că ne sacrificăm pentru copiii noștri?

Sunt părinte de opt ani și cinci luni, dintre care mai mult de jumătate dintre aceștia am fost mama a doi copii și recunosc că sacrificiul (în termenii discutați în definiție) sau renunțarea reprezintă un aspect semnificativ al rolului meu de mamă, care poate varia în funcție de circumstanțe și de valorile individuale ale fiecărei persoane. Cu toate acestea, m-am ferit mulți ani de mine însămi să numesc aceste renunțări sau sacrificii de teama de a nu-mi împovăra copiii cu cine știe ce pietre de moară mai grele decât pot duce ei: adicăconsecințele netratate, cum ar fi frustrările, victimizarea, supraresponsibilizarea.

În timp ce sfatul general este să modelăm atitudinea copiilor noștri prin exemplul de a nu ne simți sacrificați și frustrați, toți părinții știu ce înseamnă să nu mergi la toaletă la timp și singur sau chiar să ții un regim alimentar strict timp de nu mai puțin de doi ani la rând, deși tu nu ai alergii, dar alăptezi.

Cum putem gestiona frustrările și sentimentele de sacrificiu asociate cu renunțarea la visurile personale sau cu dedicarea față de nevoile copilului?

Prin practicarea mindfulness-ului, o mamă poate găsi echilibrul între a se dedica complet copilului său și a-și îndeplini nevoile și aspirațiile. Este important ca ea să-și acorde timp și spațiu, pentru a se îngriji de sine și pentru a-și urma pasiunile, pentru a-și menține echilibrul și starea de bine. De asemenea, sunt importante conștientizarea emoțiilor sale și deschiderea față de ceea ce simte și cum se simte, fără să încerce să respingă sau să judece doar pentru că sunt păreri împărțite.

O rutină în care practică tehnici de prezență conștientă poate ajuta un părinte frustrat să-și elibereze mintea de griji și resentimente, fiind – în același timp – și un bun prilej de autocunoaștere. De asemenea, independent sau în cadrul oferit de un specialist, poți reflecta asupra valorilor și priorităților tale, încercând să înțelegi mai bine de ce ai renunțat la anumite visuri personale. Acest lucru te poate ajuta să-ți clarifici motivațiile și să-ți reafirmi direcția în viață: căutând alternative și soluții, în loc să te concentrezi exclusiv pe lucrurile la care ai renunțat, încercând să explorezi alternative și să găsești modalități de a-ți îndeplini nevoile și dorințele într-un mod diferit sau adaptat la situația actuală.

Ultima sugestie pe care o las aici pentru oricine are nevoie este o practică care mi-a schimbat percepția și mi-a transformat neputința în putere, și anume practicarea compasiunii față de mine însămi. Fiind înțelegători cu noi înșine, în primul rând, poate fi un balsam pentru suflet. Recunoaște că ești un om care face tot ce poate, într-o anumită situație, și permite-ți să experimentezi toate emoțiile, fără judecată.

Am început scrierea acestui articol pornind de la întrebarea „Iubirea unei mame înseamnă renunțare fără sacrificiu?“ și-mi doresc să împărtășesc concluzia la care am ajuns, punând experiența și gândurile mele cap la cap astfel: răspunsul poate fi reprezentat de păstrarea imaginii de ansamblu, trăindu-ți viața conștient, clipă de clipă, și nu gândindu-te cum ar fi fost „dacă“.

Asumarea unei atitudini conștiente în rolul de părinte și acceptarea faptului că prezența frustrărilor nu înseamnă lipsa iubirii necondiționate pot oferi mamelor o imagine de ansamblu și, în loc să întărească victimizarea și vinovăția, ar putea reprezenta acel imbold la autoreflectare și dezvoltare personală constantă.


Citește și:

Eu sunt Andreea Răduță, mamă de fată și de băiat, Good enough Parenting coach și creatorul programului #managementecran. Iubesc să scriu și să citesc, să petrec timpul cu familia mea, iar misiunea mea este să găsesc moduri în care pot aduce un beneficiu lumii în care trăim.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0