Aud adesea în jurul meu vorbindu-se despre furie ca fiind ceva nepotrivit pentru copii: „Păi ce motiv are el să fie furios?“, la fel cum aud despre „obraznic“ și „agresiv“, folosite atunci când copilul fie are un tantrum (da, sunt de acord că nu e deloc plăcut ca urechile să ne fie asaltate de un plâns țipător provenit de la un copil trântit pe jos), spune un „Nu!“ îndesat și hotărât sau când copilul împinge, lovește (ca de exemplu, dă palme) sau folosește cuvinte nepotrivite („Ești un urât, un prost, un caca!“). La fel cum aud adesea „Eu nu-i permit să fie furios, nu-i dau voie să lovească perne, o să-l învăț că nu e ok să lovească!“. În cele ce urmează, mi-am propus să desființez o serie de mituri și să vorbesc deschis despre furie, agresivitate și impactul lor.
Primul pas – definirea termenilor
Furia e una dintre cele șase emoții primare, care vine să ne spună că ceea ce trăim e nedrept, limitele ne sunt încălcate sau e nevoie să exprimăm în cuvinte ce simțim și ce credem și apoi să cerem ceea ce avem nevoie. Furia e un decalaj între ce se întâmplă și ce mă aștept să se întâmple și are componentă de frică și frustrare. Când e inhibată ca fiind nesănătoasă, „ce mă aștept să se întâmple dispare“ – deci rămânem doar cu ce se întâmplă. Și atunci pe termen lung, care sunt riscurile ce pot apărea? Cel mai probabil, copii „incapabili“ să reacționeze.
Violet Oaklander (1988) definește agresivitatea ca fiind o redirecționare a adevăratelor emoții, furia nefiind expresia directă a furiei. Eastman (1994) consideră că actele de agresivitate sunt generate de orice considerăm drept amenințare la control și statut, precum contestarea puterii cuiva, inclusiv incapacitatea de a fi cum vreau eu, necesitatea de a urma regula clasei/grupului sau să termin o sarcină de lucru pe care o percep ca fiind plictisitoare. Ray (2011) menționează faptul că, prin prisma experienței ei, agresivitatea este în măsură foarte mică legată de furie, ci mai degrabă este legată de un sentiment intern de putere și control asupra sinelui sau mediului. Mai mult, din punct de vedere social, nevoia de acceptare a fiecăruia dintre noi va limita sau va crește preponderența actelor agresive din prisma acceptării.
Agresivitatea poate fi văzută și ca o incapacitate de adaptare la mediu sau ca o încercare de conectare socială în singurul fel în care adulții se uită spre mine, adică atunci când mă comport nepotrivit. Agresivitatea poate fi asimilată, deci, unui semnal de alarmă, care să mă facă curios în legătură cu ce se întâmplă!
În filozofia psihoterapiei centrată pe copil, acesta din urmă este perceput ca un organism holistic ce urmează un drum propriu spre sentimente, gânduri și comportamente ce au rolul de a-l conduce la cea mai bună versiune a lui. Astfel, agresivitatea copiilor e văzută doar ca proces de încercare în procesul creșterii, ca o normalitate. Există, desigur, și viziunea total opusă unde agresivitatea se cere a fi oprită și interzisă, teama fiind aceea că, dacă permitem anumite acte sau jocuri, transmitem ideea că agresiunea e OK.
Teoreticienii din domeniul științelor sociale susțin că agresivitatea e un comportament învățat, a cărei intensitate poate crește odată cu acceptarea ei și expunerea la conținut violent. Cu toate acestea, studiul lui Archer & Cote din 2005 nu a identificat dovezi în acest sens (i.e. simpla expunere sau acceptare a comportamentului violent nu a condus la grade înalte de violență, cei agresivi în școală prezentau deja astfel de comportamente de la vârste mici). Deci, ce facem? Permitem copilului un comportament agresiv acasă sau îl îndreptăm exclusiv spre alte forme de exprimare (ca de exemplu, mototolit hârtie și aruncat, mindfulness, desen?).
Când apare agresivitatea?
Primele comportamente agresive ale copiilor apar în jurul vârstei de 18 luni: împins, pișcat, mușcat, lovit – de cele mai multe ori, ele sunt exprimări non-verbale ale emoțiilor sau dorințelor, copilul exprimând cu ce are la îndemână ce-și dorește sau ce nu-i convine. Totodată, se pare că agresivitatea este comportamentul cel mai întâlnit în cazul preșcolarilor – sursa fiind resursele limitare și el se reduce la sfârșitul claselor primare (studiu Archer & Cote, 2005). Aceiași autori menționează faptul că genul influențează în anumită măsură un comportament agresiv, băieții fiind mai predispuși de două ori să lovească alt copil. Totodată, se pare că fetele învață mai repede controlul sau inhibiția comportamentelor nepotrivite.
℗PUBLICITATE
Studiile par că arată copiii de grădiniță ca fiind cei mai violenți dintre toți oamenii – lucru pe jumătate adevărat. Dar aici vorbim despre lipsa intenționalității, incapacitatea de a planifica (ce sunt apanajul neo-cortexului complet dezvoltat la 22-24 ani), precum și lipsa accesului la arme. Astfel, acțiunile preșcolarilor sunt doar impulsive și au scopul de a exprima o dorință sau o nevoie imediată. Riscul este ca, pe măsură ce cresc, să dobândească o capacitate de planificare care, combinată cu accesul la arme, să se transforme într-un comportament agresiv deranjant și chiar periculos pentru societate.
Permitem jocul agresiv?
Din perspectiva orientării centrate pe client (în acest caz, copilul), exprimarea agresiunii este acceptată și înțeleasă drept nevoie de a aduce la suprafață, spre cunoaștere toate fațetele Sinelui, scopul fiind până la urmă identificarea nevoii din spate. Așadar, dincolo de comportamentul copilului, ce încearcă el să ne comunice? Dincolo de tehnicile „corecte“ de exprimare a ceea ce simte și de redirecționarea furiei, ce încearcă el să ne spună? Care este nevoia neîmplinită, ce strigă „ajutor“?
Copilul nu face diferența între comportament și nevoie, astfel încât permiterea comportamentului agresiv în cabinet sau într-un mediu structurat de joc acasă îi transmite mesajul că nevoia sa este auzită. Permiterea agresivității în cabinet sau acasă nu presupune că-l lăsăm să distrugă casa, ci presupune oferirea de materiale care să permită încurajarea exprimării unei game largi de emoții: sac de lovit, săbii, pistoale, scuturi, funie, cătușe, soldați de jucărie (Landreth, 2002). Și da, includem săbii și arme pentru că, deși le putem considera replici ale actelor de violență din societate, ele sunt o realitate a vieții copilului. În camera de joacă sau acasă, într-un cadru structurat, el le folosește pentru a „așeza“ haosul care nu vrem să ajungă în stradă. Adulții merg la sală și fac box, se duc și trag în ținte de hârtie, creează desene sau filme cu conținut violent și la ei o percepem ca pe o descărcare sănătoasă, sport, spirit aventurier sau imaginație când, de fapt, sunt forme coerente de exprimare sau eliberare a unui „haos“ intern. Lipsa unor astfel de jucării sau îngrădirea accesului la ele duce la transmiterea indirectă a mesajului că nu este spațiu pentru exprimarea sentimentelor neplăcute sau a actelor agresive.
Desigur, dacă orice emoții sunt permise, nu chiar toate comportamentele sunt permise. Iar partea complicată, dacă e să spunem așa, care poate interveni este setarea cadrului de joc și a limitelor „Nu ne lovim între noi astfel acest joc va trebui să se termine!“, „Alegem un cuvânt care să însemne «stop» când nu mă mai simt în siguranță!“, „Lovim doar săbiile între ele, nu și propriul corp!“. Atunci când jocul presupus agresiv se desfășoară în acest cadru, copilul are șansa de a scoate la iveală, de a accepta și integra toate părțile Sinelui lui.
Concluzie
Ray (2011) menționează și faptul că copiii agresivi ajung să depindă de mecanismele lor de protecție care le oferă siguranță și care sunt un mod de a „face față“ lumii. Așadar, revenim la menținerea curiozității, dincolo de etichete, și drept încheiere ne amintim că orice emoție face parte din cine suntem noi, din sinele nostru și scopul „venirii“ ei este de a ne spune ceva în legătură cu ce simțim. Și poate ceva în legătură cu ceea ce e nevoie să schimbăm.
Bibliografie
- Neagu, A., Tehnici de auto-reglare (2022)
- Ray, D.C., Advanced Play Therapy (2011)
- Landreth, Gareth.L, Terapia prin joc (2017)
- Cursurile Parenting Masterclass
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
