Maria Montessori spunea că „Joaca este munca copiilor“, cu referire la modul de cunoaștere a lumii prin experiența de joc.
Haim Ginott (psihiatru, 1960) a sintetizat rolul jocului și din perspectivă psihologică, spunând că „Jocul este limbajul copiilor, iar jucăriile sunt cuvintele“. Freud a fost cel care a notat primele funcții terapeutice ale jocului într-unul din studiile sale de caz și anume: joaca oferă ocazia exprimării sinelui, e un mediu în care copilul își poate îndeplini dorințele, iar copii pot chiar lucra accesa și lucra pe propria traumă (Nash & Schaefer, 2011 apud Gil, 2016). Ulterior, diverși teoreticieni (Erik Erikson, Jean Piaget, Harry Sullivan etc) ce au abordat dezvoltarea copilului au subliniat importanța jocului în procesul de dezvoltare.
Jocul simbolic
Karen Stagnitti (cercetător) sintetizează toată literatura din domeniu, spunând că toate tipurile de joacă sunt importante în procesul de dezvoltare a copilului, acționând asupra întăririi musculaturii și coordonării, manipulării obiectelor, precum și asupra abilităților vizuale și cognitive.
Stagnitti a aprofundat în cercetările sale jocul simbolic (pretend play). În acest tip de joc, copiii își imaginează ceva, adică imprimă un sens acțiunilor lor, dincolo de ceea ce poate fi văzut. În acest proces copilul folosește trei abilități cognitive și anume:
- utilizează obiectele pentru a fi diverse lucruri (de exemplu, o cutie poate fi un frigider sau un pat);
- atribuie anumite proprietăți sau stări obiectelor (de exemplu, poneiul s-a îmbolnăvit și merge la doctor);
- își închipuie că anumite obiecte există într-un mediu, chiar dacă ele nu sunt (de exemplu, bem ceai, ne plimbăm cu barca pe ocean).
Acest joc simbolic include și scenariile în care copilul joacă un rol și pretinde a fi altcineva (prințesă sau supererou) sau atunci când își imaginează că un obiect are viață. E un joc al gândirii, fiind legat de dezvoltarea limbajului, de abilitatea de a povesti, de gândirea abstractă, de secvențialitatea gândirii acțiunilor, inventarea de povești, competențe sociale cu semenii, auto-reglare emoțională, creativitate și stare de bine în general.
Cum se mai joacă azi copiii
Astăzi, suntem invadați de jocuri, piața e plină de tot felul de jucării – unele cu rol specific, direcționat (avem mini-aspiratoare, mături, frigidere, fructe și legume, mini-pizza, mașini de tot felul, scule de meșterit), altele ce pot fi utilizate în joc liber, imaginar (piese de lemn, pietre, figurine), unele cu sunete și lumini (toate nebuniile acelea, uneori greu de suportat pentru adulți), altele numai bune de învârtit și inspectat pe toate părțile (includ aici și instrumentele muzicale). Și, desigur, avem tehnologia care pare a acționa în ideea diminuării timpului de joc al copilului. Nu o să fiu absurdă să spun că ar trebui eliminată cu totul, ci o să vă invit la o analiză personală a situației voastre.
Separat, mi se pare că piața e tot mai mult invadată de jocuri ghidate, de activități educative, de cifre și litere, de scris și citit de la vârste mici, cu fișe care mai de care mai atractive – și da, sunt utile, însă ele pot pune și multă presiune pe umerii copiilor, dar și pe cei ai părinților, care n-au tot timpul de unde să știe ce ar trebui și ce e încă în dezvoltare la propriul copil din punctul de vedere al abilităților cognitive și motrice.
℗PUBLICITATE
Din acest punct de vedere, Virginia Axline (terapeută americană care a dezvoltat principiile jocului non-directiv ca abordare terapeutică, pornind de la principiile lui Carl Rogers de consiliere centrată pe persoană), scrie în cartea sa Dibs in search of self (1967): „Atunci când un copil este forțat constant să-și dovedească capacitățile, rezultatele pot fi dezastruoase. Un copil are nevoie de dragoste, acceptare și înțelegere. El este devastat atunci când se confruntă cu respingere, îndoială și testări repetate“. Așadar, dacă ai un copil într-o colectivitate unde primează actul didactic, aș sugera să nu utilizați și timpul de acasă tot în scop didactic.
Copiii au nevoie de joc liber, de jocul acela în care pot fi orice și oricine, în care se pot exprima așa cum își doresc, unde jucăriile pot cădea, pot fi trântite sau izbite, unde se pot lupta, unde pot închide personaje în turnuri sau închisori ori chiar îngropa. Copiii ne pot chema în joc și ne spun ei ce să facem, când și cum să facem. Aceasta e o modalitate prin care procesează, de exemplu, evenimente care li se întâmplă, cum ar fi acomodarea la grădiniță, o reacție de respingere la școală sau poate fi modul în care ei fac față schimbărilor.
Uneori, jocul este clar și direct, alteori este foarte simbolic. Participă la joc, joacă-te cum îți spune copilul și nu încerca mereu să-l tragi de limbă, să-i dai sfaturi sau sugestii de cum să facă, nu-i spune că: „nu se zice“, „nu se face“, „nu se cuvine așa și așa“, ci permite-i să fie regizorul propriului joc.
În loc de încheiere
Garry Landreth, terapeut prin joc, spune în cartea sa Terapia prin joc – Arta relaționării: „Jocul constituie exprimarea concretă a copilului, modul său de a face față lumii prezente“. Dreptul la joacă este un drept universal și inalienabil al copilăriei, modul în care copilul învață, exprimă, trăiește și uneori chiar se „vindecă“, așezând, dând sens sau găsindu-și resursele interioare necesare.
Spor la joacă!
Resurse:
- learntoplayevents.com/play/
- Axline, V., Dibs in search of self, 1967
- Gil, E., Play in therapy family, The Guildford Press, 2016
- Landreth, G.L., Terapia prin joc – arta relaționării, Editura For you, 2017
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
