Skip to content

La început, a fost… Mila. Și Mila a fost dată de la Dumnezeu, ca să primească oamenii alinare la greu. Apoi, din coasta Milei, omul modern a făurit Empatia. E… mult mai elegantă. Mai stilată, „mai superioară“. S-o spunem pe-aia dreaptă: mai intelectuală.

Undeva pe parcursul istoriei umanității, când omul s-a trezit deștept, mila a căpătat o conotație cumva peiorativă. I-a fost injectată o doză de dispreț. Privim de sus la cineva de care ne e milă. Și – mai rău – nu suportăm să-i fie cuiva milă de noi. Ba chiar râdem de cei care-și plâng singuri de milă.

Cine-a pricopsit mila cu dispreț? Noi. Și de ce-am retrogradat noi mila, îmbâcsind-o cu dispreț? Că „milă“ și „dispreț“ nici măcar nu sunt rude, în dicționar. Însă noi am fost educați să ne fie milă numai de cineva care ne este inferior. „Inferior“ după ce criteriu? Căci în fața lui Dumnezeu suntem toți egali. Numai nouă ne place să credem că suntem unii mai presus de alții. Nu-i nimeni inferior. Doar că unii sunt loviți de soartă. De ce? Asta-i altă poveste.

ABONARE NEWSLETTER


Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.


Ne este milă de cerșetorii de pe stradă. Dăm de pomană – din umanitate. Sau nu dăm – din spirit civic. Într-o zi, mă opresc lângă un copil sărman care stătea ghemuit pe bordură, sub ferestrele unei patiserii. Îl întreb: „Vrei să-ți iau ceva de mâncare?“ Dă din cap că da. „Ia zi, ce să fie?“ Se uită câteva clipe în galantar și, spre surprinderea mea, își alege cel mai ieftin lucru: o merdenea mică. Îi zic: „N-ai vrea mai bine o prăjitură cu vișine, că e mai dulce? Sau o plăcintă cu stafide, că e mai mare?“ Alege prăjitura cu vișine și se retrage în colțul lui. Nu stă în sufletul meu ca să fie sigur că nu-l las cu buza umflată. Când se vede cu prăjitura în mână, zice: „Mulțumesc!“

Câți copii care cerșesc pe stradă ați văzut să spună „mulțumesc“? Cei mai mulți nu spun nimic. Pomana nu e ceva care să-i facă să ridice capul din pământ ori să te privească drept în ochi. Și încă nu le vine la îndemână să spună ca adulții „Bogdaproste!“ ori „Să-ți trăiască familia și copiii!“, căci încă nu s-au pervertit până într-acolo încât să-ți spună ce-și închipuie că vrei tu să auzi. Mi-a mulțumit că i-am dat șansa să aleagă. Că cineva a fost interesat să audă care era dorința lui. Și fiindcă părerea lui a contat. Ca orice suflet fraged, avea nevoie de respect. Unde o să-l împingă mila disprețuitoare a societății?

Știu o doctoriță neonatolog care, după câte-o gardă de noapte, se duce acasă și se umflă de plâns – de mila copiilor care-i rămân abandonați în maternitate. Fiindcă știe ce-i așteaptă. Și-n lacrimile ei, nu-i pic de dispreț.

Ce spuneți? Că… „noi nu“? Că mila e doar pentru cei loviți de soartă? Mai gândiți-vă.

Mergi cu mașina ta la drum de seară între localități. Te duci acasă, în suburbii. Afară, potop de fulgi și-un polei de-ai putea să faci patinaj artistic. Hiii… ai uitat să pui cauciucurile pentru iarnă. Și iar a venit o ninsoare pentru care nu suntem pregătiți. Apuci să „mulțumești“ în gând cui se cuvine pentru că drumul public nu e iluminat și în clipa următoare te trezești, la propriu, cu roatele în sus și capota într-un copac. Ai traumatism cranio-cerebral, fractură deschisă de tibie (osul îți iese atârnând prin piele, de parcă piciorul ar vrea să plece singur) și simți miros de benzină primprejur. Ești înțepenit între fiare, iar telefonul a căzut pe undeva, de negăsit. În jurul tău e beznă și pe șosea, pustiu.

Ce-ți spui în gând? „Doamne, fii empatic!“ Precis. Vrei empatie. Nu-L rogi să aibă milă. Nuuu… tu n-ai nevoie. Ai dreptate, de ce-ai vrea o milă disprețuitoare?! Cu empatia măcar te-ai acomodat. Și poate nici nu există Dumnezeu.

Nu mă refer aici la contextul terapeutic, în care empatia își are rolul ei – bine definit, în vindecarea psihicului. Să revenim la viața din afara cabinetului.

Acum, dacă e să ne luăm după DEX, empatia este o „formă de intuire a realității prin identificare afectivă“. (Trebuie să fac o paranteză, pentru cei care își spun: „Bine, domʼle, dar în toată limba, în afară de «milă», alte cuvinte nu mai avem?!“ Așadar, celor care se agață de termenul „compasiune“, ca să-i facă vânt cu piciorul noțiunii de „milă“, le reamintesc că lingviștii din Academia Română le consideră pe cele două… sinonime. Ba mai mult, în mai toate limbile indo-europene în care „mila“ s-a păstrat, ea are cam același sens – cu precizarea că, uneori, i se adaugă și înțelesul de „drag“ sau „scump“. Eh, dar „compasiunea“ sună mult mai bine, nu-i așa?!)

℗PUBLICITATE



Ei, și de câte ori nu s-a întâmplat să luați parte, în societate, la o discuție plictisitoare despre necazurile intime ale cuiva? Ba că are fierea leneșă, ba picioarele umflate… ba colegul de birou e nu știu cum… ba soacra-i poamă acră… Ați fost empatici? Pun pariu! Doar suntem oameni civilizați. Daʼ de ce nu v-a fost milă? Fiindcă n-avea necazuri ieșite din comun. Au mai trecut și alții prin toate astea și n-au murit.

Ăsta-i buclucul cu empatia: e mimată la greu. Indiferent de cercurile sociale în care te învârți. Cu cât mai sus e cercul, cu atât mai în urmă rămâne mila… și-n locul ei se ridică empatia. De ce îmbâcsim noi astăzi empatia cu ipocrizie? Fiindcă ne este mai ușor așa.

Mintea raționează și decide când e cazul să acorde empatie ori, dimpotrivă, să impună limite. Însă inima nu se stăpânește, atunci când îi vine să plângă. Și exact asta e cireașa de pe… colivă: mila e vulnerabilă. Da, bre! Dacă ești inocent din fire, te face, de nu te vezi!

Să vedeți cum nu m-am învățat eu minte. Ies într-o seară (de Sf. Ion) de la metrou și trec strada să iau pâine. În fața trecerii de pietoni, un cerșetor între două vârste – desculț în zăpadă. Și era un ger năprasnic!… Intru în mall cu gând să fac o faptă bună, îi cer unei vânzătoare cea mai groasă pereche de șosete pe care o are în magazin (Ea: „Ce număr vă dau?“ Eu: „?!?“), în sfârșit, îi cer să taie eticheta ca să poată fi încălțate imediat, ies valvârtej în stradă, nu mai pierd timpul la pâine, ajung – și-i spun cerșetorului: „Ia, măi, omule, niște șosete și încalță-te, că degeri!“ Intru apoi la pâine mulțumită și, când ies, ce văd? Cerșetorul, tot desculț.

Mama ei de viață! Aia era povestea lui. Așa își câștiga el bani. Filantropica. Dar tot mi-a fost milă de el și de soarta lui. Iar disprețul n-avea ce să caute acolo. Că tot un suflet era și el. Și, cu puțin ghinion, putea fi oricare dintre noi în locul lui. Ziceți că nu?! Sunteți siguri?

Mila curată și adevărată îți impune să faci ceva ca să-l ajuți pe omul de lângă tine, că se stinge sub ochii tăi. Ani de zile, pe gurile de canalizare de sub care ieșeau aburi fierbinți, vedeam dimineața stând ghemuiți, în câte un spațiu verde, copiii nimănui. Încă și azi mai vezi câte un bătrân, care doarme tremurând întreaga noapte pe câte o bancă, lângă ditamai bulevardul. Nu zice nimeni să-ți rupi hanoracul în două și să-i dai jumate amărâtului, dar măcar să-i aduci niște pături. Sau să dăruiești hainele prea mici ale copiilor tăi, pentru familia aceea formată numai din copii, despre care afli (de la un bun samaritean) că n-au nici măcar chiloți. Generozitatea nu ar trebui să fie o opțiune pe care s-o exerciți așa… sporadic, doar de Paști și de Crăciun.

Deja a început școala. Pentru o mulțime de copii nefericiți, nu este de ajuns să trimitem doar un gând empatic. Au ghiozdane jerpelite, părinților le este dificil să contribuie cu bani pentru culegerile pe care le cumpără toată clasa și foarte mulți încă n-au haine groase. Vă amintiți, ați mai văzut și în alte ierni pe stradă câte un dop de copil tremurând îmbrăcat cu o flenderiță de geacă și pantaloni prea scurți – da, despre ei vorbesc.

Sărăcia naște ignoranță. Ignoranța naște frică. Frica naște agresivitate. Agresivitatea naște ură. Ura naște disperare. Disperarea duce la moarte.

Fie-vă milă și dăruiți rucsacul acela pe care-l țineți aruncat prin pod, cu gândul că-l veți refolosi „cândva“; o altă ființă umană are nevoie de el chiar acum. Renunțați la snobismul „Eu când o să dau… o să dau numai lucruri noi“, fiindcă principiul ăsta înseamnă să faceți mult mai puține fapte bune. Și gândiți-vă pentru o clipă: cu cât v-a crescut nivelul de trai, după ce v-ați vândut online perechea de adidași care nu vă mai plăcea? Ei bine, pentru altul, ar fi însemnat să petreacă toamna încălțat.

Nu cunoașteți pe nimeni aflat în nevoie, fiindcă baletați în cercuri prea înalte? Atunci, cu siguranță, puteți ajuta financiar diverse cauze susținute de organizațiile umanitare.

V-am convins? Dacă nu, s-o iau altfel: copiii săraci de azi sunt cei alături de care vor trăi copiii voștri mâine. În aceeași lume.

Ioana Chiriță este marketing editor, cu o experiență de 20 de ani pe piața editorială din România.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0
Livrare gratuită în România la achiziții de peste 149,00 lei
0%