N-a plecat la prima palmă. Ca multe alte milioane de femei. Noi nu eram atât de apropiate, încât să putem vorbi despre subiectul pe care nici măcar nu-l deschisese. Aflasem de la o prietenă comună că iubitul care-o adora în public o bătea în privat. Rău. Vestea m-a luat cu atât mai tare prin surprindere, cu cât o știam ca bun psiholog, un profesionist valoros, care repara viețile tuturor pacienților ei cu succes. Lucra cu suflete stâlcite de violență și adicții și ar fi trebuit – îmi spuneam – să vadă semnele, să știe ce să facă.
Până când s-a eliberat din relația ei, legătura noastră se răcise deja. Nu am știut cum să „ne-aud“ și să „ne-știu“ ceea ce aflasem în șoaptă, de la altcineva. Și nici cum să mă comport cu firescul cu care ea o făcea în continuare când vorbea cu mine. M-am bucurat să știu că s-a eliberat, atunci când am aflat. Și m-am gândit în trecere, printre drumurile pe care le-am făcut în ziua aceea, dacă ar fi trebuit sau aș fi putut în mod real să fac ceva. Ani la rândul, m-am gândit la ea când treceam pe porțiunea dinspre Universitate înspre Rosetti, pavlovian, căci acolo mă aflam în trafic când am auzit prima oară despre „secretul“ ei.
Nu mi-e clar dacă a fost primul caz de violență despre care am aflat. Dar știu că n-a fost nici pe departe ultimul. Priviri pierdute, vânătăi acoperite stângaci cu eșarfe, zile lipsă de la birou. Le-am observat. Toți. Măcar o dată. Și, cel mai probabil, „nu ne-am amestecat“. „Nu e treaba noastră“ ne amorțește cel mai ușor vinovățiile. Dar la fel de bine poate deveni o (auto)acuzație de complicitate la crimă.
Dintre toți prietenii mei, unul singur – inteligent academic și emoțional, masiv și poreclit Mistrețul – a decretat la un moment dat într-o discuție: „la prima palmă, pleci!“
Pe 25 noiembrie marcăm Ziua internaţională împotriva violenţei asupra femeilor. Și ca la orice „aniversare“, și aceasta este un prilej de bilanț. Din aprilie 2019 până în aprilie 2020, când Phumzile Mlambo-Ngcuka, Directorul Executiv UN Women, a vorbit despre pandemia din umbră, 243 de milioane de fete și femei, între 15 și 49 de ani au fost victimele violenței sexuale sau fizice din partea unui partener. COVID-ul nu este decât o altă comorbiditate în această pandemie despre care vorbim din când în când macro și la care închidem ochii micro. Și nu suntem de condamnat că o facem.
E ce am învățat. Când o femeie primește o palmă, propria ei mamă o sfătuiește „să rabde“. Când e agresată de vreun coleg sau chiar de-o rudă, în mod sigur și-a cerut-o. Iar dacă e o soție violată în mod repetat, nici n-are cui povesti despre asta. N-ar lua-o nimeni în serios. În Statele Unite, violul marital a fost incriminat, apropo, de-abia în 1993, iar 1 din 4 britanici considera încă în 2018 că relațiile intime întreținute cu forța de către soț nu pot fi considerate viol.
Revenind pe plaiurile mioritice, lucrurile stau cam așa: în școală învățăm că Ion, flăcău harnic și mândru, dar sărac, o necinstește pe Ana și îl obligă astfel pe Vasile Baciu să i-o dea de nevastă împreună cu o parte din pământuri. Că Vitoria Lipan, femeie aprigă și îndârjită, „îndura fără să crâcnească purtarea omului ei“, care-i administra alternativ câte o bătaie“ sau o „mamă de bătaie“, după caz. Că Persidei (din Mara) „c-a fost bătută de dânsul (n.r – soț), aceasta i se părea un lucru firesc.“ Și asta doar în cărțile mainstream, din programă. Și nu-mi spuneți că la nunți n-ați chiuit cu voioșie pe antrenantul „și-am zis verde sălcioară, Mărie și Mărioară. Mărie și Mărioară, ia un par de mă omoară. Parul să fie de plop. Să nu mă omori de tot.“
În loc de concluzii
În primele 7 luni ale anului polițiștii au emis 4.856 de ordine de protecție provizorii, conform Legii pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, vizând 5.040 de persoane, autori ai unor fapte violente, majoritatea bărbați.
EXPLOREAZĂ
