Indiferent cum le-ați obținut – de prea multă fericire sau prea multă tristețe ori din cauza unei cepe tăiate – toate lacrimile arată cam la fel. Dar circumstanțele apariției fiecărei lacrimi determină o compoziție chimică distinctă, care ne poate spune multe despre funcția sa biologică. De fapt, suntem mereu „înlăcrimați“, pentru că așa ochii ne rămân hidratați, curați și capabili să perceapă lumina. Cunoscute sub numele de „lacrimi bazale“, acestea sunt produse în mod constant de glandele lacrimale și, prin acest proces, se produc în jur de 1,2 ml de lacrimi în fiecare zi – ceea ce echivalează cu aproape o jumătate de litru de lacrimi nestimulate în fiecare an. Toate aceste lacrimi rămân pe suprafața ochiului, formând trei straturi (stratul de mucus, stratul apos și stratul lipidic) și, dacă își fac treaba corect, niciodată nu veți observa că sunt prezente. Ceea ce veți observa cu siguranță este prezența „lacrimilor reflexe“, care se formează ca răspuns la o substanță străină dăunătoare sau iritantă, cum ar fi substanțele chimice eliberate atunci când se taie ceapa crudă. Aceste lacrimi reflexe sunt produse în cantități mult mai mari decât lacrimile bazale, iar stratul lor apos conține mai mulți anticorpi, pentru a ajuta la combaterea oricăror microorganisme ce ar putea intra în contact cu ochii.
Unul dintre cele mai uimitoare lucruri despre biologia umană este tendința noastră de a plânge atunci când suntem prea triști sau prea fericiți, prin producerea de „lacrimi emoționale“. Lacrimile emoționale apar în perioadele în care simțim o pierdere a controlului, iar oamenii de știință cred că, împreună cu alte reacții fizice (cum ar fi o frecvență cardiacă crescută și o respirație mai lentă), lacrimile noastre pline de hormon de stres (cortizol) și de endorfină sunt acolo pentru a ne stabiliza starea de dispoziție și pot să acționeze ca un semnal foarte evident pentru cei din jurul nostru că avem nevoie de ajutor.
Cum este diferit plânsul la oameni? Oamenii plâng din multe motive. De obicei, plâng în momente de activare emoțională negativă, dar și ca răspuns la experiențele intense de orice fel, mai ales ca răspuns la stimulări artistice. Prima situație este cel mai des asociată cu pierderile și tristețea, iar formele de artă cele mai asociate cu lacrimile sunt muzica, literatura și poezia. Există foarte puțini oameni care plâng privind tablouri, sculpturi sau clădiri minunate. Alte situații în care activarea emoțională este manifestată prin lăcrimare sunt cele de bucurie intensă, iar în acest caz studiile au arătat că lacrimile diferă din punct de vedere al compoziției chimice de lacrimile ce apar ca răspuns la emoții negative.
Unele teorii legate de plâns susțin faptul că, dacă oamenii plâng ca manifestare a unei încărcături emoționale, atunci trebuie să fi existat un moment în evoluția umană când lacrimile au căpătat un sens suplimentar față de funcțiile lor biologice – și anume, ca un semnal de suferință, precum și ca o strategie de descărcare a acesteia. Acest lucru este legat de construirea conștiinței de sine, de dezvoltarea teoriei minții. Atașarea emoțională de ceilalți, odată cu dezvoltarea unei mimici sofisticate asociate cu suferința, precum și cu pierderea și durerea, au făcut ca răspunsurile emoționale să devină în mare parte inconștiente și înnăscute. Iar identificarea lacrimilor ca un semnal pentru o astfel de suferință a fost un câștig important al așa-numitului „creier social“.
Diferențele dintre neuroanatomia creierului uman și cea a cimpanzeilor sau a altor primate poate explica această capacitate a noastră de a răspunde emoțional cu lacrimi la stimularea artistică. Zonele cerebrale implicate sunt multe și leagă cortexul cerebral (mai ales anterior) cu acele zone asociate cu reprezentarea emoției, așa-numitele structuri limbice și sistemul autonom. Acesta din urmă coordonează ritmul cardiac, respirația și expresia vocală, toate colaborând în exprimarea emoției prin plâns.
Teoria minții se referă la un domeniu al cogniției sociale care s-a dezvoltat extrem de mult la oameni, deși abilități similare (dar în forme mult mai limitate) au fost identificate la cimpanzei. Capacitatea de a simți compasiune este declanșată de stimulii competenți emoțional. Răspunsurile sunt automate, inconștiente și legate de amintirile noastre personale. Vederea expresiilor faciale sugerând tristețea activează circuitele neuronale legate de teoria minții și empatie, care se suprapun într-o anumită măsură și implică, în parte, acele zone ale creierului ce ne provoacă sentimentele viscerale, emoționale menționate mai sus. Lacrimile sunt un răspuns natural la suferință, dar și la sentimentul de compasiune pentru cineva care varsă lacrimi.
Deși oamenii sunt singurele ființe capabile să verse lacrimi emoționale, se știu puține despre funcția plânsului, ca proces. În timp ce unii cercetători îl văd drept un strigăt pentru sprijin, alinare sau ajutor, alții cred că rolul principal al plânsului este de a alina emoțiile. Cu toate acestea, diferite tipuri de studii care se concentrează pe acestea din urmă furnizează rezultate contradictorii. Studiile retrospective (de tip auto-raportare) susțin că plânsul oferă alinare emoțională și, în final, influențează dispoziția în bine. Studiile de laborator care folosesc filmele ca trigger emoțional arată adesea o scădere constantă a dispoziției imediat după un eveniment emoționant. În efortul de a înțelege aceste rezultate discrepante, echipa lui Gračanin a extins metodologia utilizată în studiile anterioare de laborator („De ce plânsul uneori nu pare să amelioreze dispoziția: un studiu cvasi-experimental“ de Asmir Gračanin, publicat online pe 23 august 2015). Acesta a examinat atât efectul imediat, cât și cel întârziat al plânsului asupra dispoziției, într-un cadru de laborator controlat. Cele două filme vizionate de 60 de participanți erau cunoscute ca fiind emoționante. Cei 28 de participanții care au plâns, dar și cei care nu au plâns și-au evaluat starea de dispoziție imediat după vizionare, apoi la 20 și la 90 de minute mai târziu. Dispoziția celor care nu au plâns a fost neschimbată și neafectată imediat după vizionarea filmelor. Dispoziția celor care au plâns a fost scăzută la evaluarea imediată, cu toate acestea la 20 de minute dispoziția lor a revenit la nivelul raportat înainte de screening, iar după 90 de minute chiar au raportat o stare de spirit mai bună decât înainte de vizionarea filmelor. Potrivit lui Gračanin, acest fenomen marcat de o scădere și o revenire ulterioară a dispoziției la nivelul anterior poate reprezenta pentru creier o falsă impresie de bine după plâns. După deteriorarea inițială a dispoziției cauzate de plâns, este nevoie de ceva timp pentru ca aceasta să se recupereze, iar apoi poate fi chiar mai ridicată față de nivelul identificat înainte de evenimentul emoționant. Acest model se regăsește adesea în studiile retrospective, în care oamenilor li se cere să își evalueze nivelul dispoziției după ce s-au descărcat printr-un țipăt puternic.
℗PUBLICITATE
Prof. Sophie Scott de la University College London studiază neuroștiința cognitivă a comunicării umane, urmărind variațiile legate de plâns în diferite culturi (a se vedea „De ce plângem – știința evolutivă din spatele reacției noastre naturale“, Emma Fierberg și Fraser Moore, 25 noiembrie 2017). În cultura din Marea Britanie, afirmă ea, oamenii nu plâng frecvent. Foarte rar vedem adulții și bărbații plângând. Analizând manifestările prezente în urmă cu 150 de ani, reiese că plânsul era un comportament mai obișnuit și mai frecvent pe atunci, ba chiar era un comportament considerat adecvat în multe situații, precum și un semn de rafinament și de capacitate emoțională – când era manifestat de bărbați. Deci, aceste comportamente consecutive emoțiilor nu sunt folosite de noi toți în același mod, ci le dezvoltăm și le manifestăm în moduri destul de specifice din punct de vedere cultural.
Mai recent, a fost descris fenomenul de „contagiune emoțională“: câinii și oamenii arată un răspuns fiziologic similar când sunt expuși la plânsul bebelușilor și chiar au fost identificate modificări fiziologice similare. Oamenii răspund la plânsul unui copil printr-o creștere a nivelului de cortizol și o vigilență accentuată – răspuns interpretat ca o contagiune emoțională, o formă primordială de empatie. Nivelurile de cortizol atât la oameni, cât și la câini au crescut semnificativ față de nivelul inițial, după ce au ascultat plânsul unui bebeluș. În plus, câinii au arătat un răspuns comportamental unic la plâns, combinând supunerea cu vigilența. Iar aceste descoperiri sugerează că ei se confruntă cu o contagiune emoțională ca răspuns la plânsul sugarului uman și oferă prima dovadă clară a unei forme primitive de empatie încrucișată între specii.
Un studiu a colectat atât lacrimi reflexe, cât și lacrimi emoționale (după decojirea unei cepe și, respectiv, vizionarea unui film trist). Când oamenii de știință au analizat conținutul lacrimilor, au descoperit că erau foarte diferite. Lacrimile reflexe conțin aproximativ 98% apă, în timp ce mai multe substanțe chimice sunt frecvent întâlnite în lacrimile emoționale. În primul rând, există o proteină numită prolactină, care este implicată și în controlul producției de lapte matern. Hormonii adrenocorticotropi sunt, de asemenea, frecvenți și indică niveluri ridicate de stres. Celălalt produs chimic găsit în lacrimile emoționale este leukina-encefalină, o endorfină ce reduce durerea și este implicată în ameliorarea dispoziției.
În primele luni de viață, plângem pentru a ne îndeplini nevoile primare; și plângem astfel încât o persoană de îngrijire să poată remedia problema. Pe măsură ce bebelușii cresc și se maturizează, plânsul lor devine un mod mai sofisticat de comunicare a nevoilor specifice și variate, astfel încât este necesar să se schimbe tonul, intensitatea și durata plânsului. De asemenea, se crede că bebelușii își schimbă obiectivele de plâns în jurul vârstei de 10 luni. La această vârstă, ei plâng adesea pentru a câștiga atenție din alte motive. Unii experți cred că acesta este începutul plânsului manipulator. După ieșirea din copilăria mică, cercetătorii consideră că fetele și băieții plâng în mod echivalent până când ajung la adolescență, când creșterea nivelurilor de testosteron la băieți a fost asociată cu scăderea episoadelor de plâns. Opusul este valabil pentru fete, ale căror niveluri de estrogen încep să crească substanțial în perioada adolescenței. Poate din acest motiv, femeile în general plâng de aproximativ patru ori mai mult decât bărbații – potrivit lui William Frey (biochimist și cercetător) și lui Muriel Langseth, autorii cărții Plânsul: misterul lacrimilor. Cu vârsta, însă, cifrele se modifică. Potrivit Women’s Health Magazine, la vârsta mijlocie, bărbații încep să plângă mai mult și să se enerveze mai puțin, în timp ce femeile experimentează exact opusul. Acest lucru se datorează, în mare parte, testosteronului și estrogenilor, care încep să scadă la bărbați și la femei.
Frecvența nu este singurul aspect al plânsului care variază între sexe. Potrivit Women’s Health Magazine, bărbații plâng de obicei doar atunci când suferă pierderi majore, în restul timpului doar se enervează în contexte negative de viață. Cu toate acestea, femeile sunt mai predispuse la episoade de plâns atunci când sunt frustrate și tind să plângă mai tare și cu multe mai multe lacrimi decât bărbații. Se crede că bărbații au glande lacrimogene mai mici decât femeile, așa că pur și simplu nu pot produce un volum echivalent cu cel al femeilor.
Orice om are, ocazional, câte o zi din acelea în care nimic nu pare să funcționeze, iar la sfârșitul zilei tot ce și-ar dori este o baie caldă și un somn bun. În momente de aceste gen, unii recurg și la o altă metodă de ameliorare a stresului: plânsul. În calitate de oameni, ne este greu când plângem, căci suntem singurele ființe de pe planetă care varsă lacrimi emoționale (posibil, cu excepția elefanților și a unor primate, deși nu a fost încă dovedit cu certitudine). Deci, dacă nu sunteți un crocodil de apă sărată, care lăcrimează doar pentru a excreta excesul de sare din ochi, este de așteptat să fi avut câteva episoade zdravene de plâns, al căror rol a fost foarte bine definit la nivelul organismului.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
