Dacă vrei să pornești într-un proces de explorare a tiparelor care te împiedică să te conectezi cu propria vitalitate și exprimare autentică, să te simți mai prezent în corpul și în mintea ta, mai prezent în viața ta și a celorlalți, atunci cartea Trauma de dezvoltare, recent apărută la editura Pagina de Psihologie, este lectura potrivită pentru tine. Noi am avut șansa de a-l intervieva pe coautorul ei, dr. Laurence Heller, creatorul abordării psihoterapeutice NARM.
Laurence Heller este arhitectul Modelului Relațional Neuro-Afectiv™ (NARM), un sistem unificat pentru abordarea problemelor de dezvoltare, atașament și a traumelor de șoc. Acesta integrează abordări psihodinamice, psihologia somatică, precum și o orientare netradițională de a lucra cu identitatea. Cofondator al Institutului Gestalt din Denver, dr. Heller a făcut parte din corpul profesional al mai multor mari universități și este profesor în cadrul organizației nonprofit Somatic Experiencing® Training Institute (SETI)
Dr. Heller, în calitate de creator al NARM, ce credeți că este util să știm mai bine despre trauma de dezvoltare și impactul acesteia asupra calității vieții?
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Unul dintre lucrurile care fac diferența dintre NARM și multe alte abordări constă în aceea că ne concentrăm pe adaptările oamenilor la experiențele dificile din copilărie (acele ACEs, Adverse Childhood Experiences – n.red.), adaptări la trauma de dezvoltare. Aceste adaptări ne-au salvat viața în copilărie, însă dacă vom continua să folosim aceste mecanisme de adaptare și atunci când ajungem adulți, ele ajung să dea naștere simptomelor pe care le manifestăm.
Prin ce diferă NARM de alte abordări ale traumei?
În general în lume, tratamentul traumei se concentrează asupra traumei în sine, pe când abordarea NARM oferă un instrument foarte puternic, care se concentrează pe mecanismele de adaptare pe care ni le-am creat, mai degrabă decât pe traumă în sine. Nu ignorăm trauma, nu vrem să dăm impresia că trauma nu este importantă, ci că, în NARM, cel mai important element este lucrul cu aceste adaptări. Facem legătura între trecut – pentru că trauma s-a întâmplat deja – și prezent, pentru că în prezent simțim aceste simptome. Iar aceste adaptări sunt variații ale unui singur lucru de bază: deconectarea. Ne deconectăm de părți din noi înșine care nu s-au simțit binevenite ori s-au simțit atacate sau abuzate.
Ce v-a inspirat să creați această metodă?
Mai multe lucruri. M-am format în psihologia psihodinamică, dar foarte devreme în munca mea m-am îndreptat către terapiile orientate spre corp, am văzut extrem de importantă includerea corpului în narațiunea psihoterapeutică, iar aceasta este o parte din NARM. Am lucrat și eu cu mine însumi și, pur și simplu, am observat ce-mi era util, mie și celorlalți, și ce nu era la fel de util. Așadar, NARM a fost un proces în care am luat ceea ce am găsit util în toate aceste abordări numeroase cu care am lucrat, pe care le-am studiat și le-am explorat, încercând să elimin, în acest proces, acele elemente pe care le-am simțit că nu sunt de ajutor.
În cartea „Trauma de dezvoltare“ prezentați concepte noi, cum ar fi cel de „mindfulness somatic“ sau cel de „agență“. Puteți să le explicați?
Prin „mindfulness somatic“, am vrut să spun să fim atenți la ceea ce se întâmplă deopotrivă la nivel corporal și emoțional. Are legătură cu ceea ce am spus mai devreme, și anume, să observi atunci când apare deconectarea de emoții și de corp. Este foarte util pentru clienți ca, în timp, să învețe cum să-și identifice experiențele în ei înșiși. Experiența de mindfulness somatic nu exclude mindfulnessul tradițional, dar implică, în plus, și focus mai specific pe experiențele corporale și emoționale.
„Agență“ vine din limba latină, de la verbul agere, adică „a acționa“, „a face“. Și are sens, pentru că oamenii acționează, nu doar reacționează. Este la capătul diametral opus față de modelul vechi de stimul-răspuns. În NARM, suntem mult mai mult decât doar condiționați. Există un stimul, dar felul în care ne organizăm răspunsul se bazează pe cine suntem și pe stilurile noastre de supraviețuire cu care ne identificăm, și abia apoi există un răspuns. Asta înseamnă că acționăm, în cadrul proceselor noastre emoționale interne, nu doar reacționăm. Iar acest lucru le dă oamenilor un fel de libertate, atunci când își dau seama că există un nivel de alegere pe care nu și-au dat seama că îl au.
Cartea „Trauma de dezvoltare“ nu este o carte doar pentru profesioniști, este și pentru publicul larg – dovadă stau numeroasele exerciții incluse în carte. Ce rol au aceste exerciții?
Exercițiile vin pe linia modelului NARM, care este un model experiențial: noi toți știm lucruri în capul nostru, dar asta nu ne ajută să schimbăm situația cu care avem de-a face. Însă învățăm prin experiență, și nu doar prin cogniție. De exemplu, când cineva simte că este o persoană groaznică, că e o persoană rea, că n-are niciun rost pe lume, știm că n-are rost să încercăm să convingem acea persoană că nu e așa. Însă atunci când oamenii au o experiență directă cu unele dintre elementele despre care vorbesc, acest lucru are o mai mare probabilitate să producă schimbare, să le ajute pe acele persoane să se schimbe.
Iar unul dintre elementele pe care se centrează aceste exerciții este căutarea resurselor. Puteți să ne dați un exemplu și cum funcționează acestea?
Aș vrea să subliniez câteva lucruri legat de asta. În primul rând, există o tendință – și am văzut asta cu siguranță în pregătirea mea psihodinamică – de a te concentra pe tot ce a fost greșit, pe ce n-a mers bine în viața unei persoane. Însă în NARM, unul dintre modurile prin care le oferim resurse oamenilor este acela de a reflecta pentru ei acele capacități despre care nu sunt conștienți că le au. Iar asta e foarte util, îi ajută pe clienți să se dezvolte mai mult, atunci când dintr-odată cineva nu doar le reflectă dificultățile, ci și punctele lor forte.
Cum a evoluat în timp terapia NARM?
Structura de bază este aceeași, dar unele dintre intervenții s-au schimbat puțin. Este un punct mai subtil în NARM despre capcana de a încerca să fii orientat spre un scop. Terapeuții se orientează spre un țel și se concentrează pe simptome, încercând să repare simptomele. Acum 10-12 ani aș fi făcut mai multe exerciții de ancorare. Și nu e nimic rău în aceste exerciții, în a-i ajuta pe oameni să-și simtă corpul pe scaun și picioarele pe podea. Dar acum am rafinat un pic lucrurile, nu mai fac doar asta. Ci susțin mai mult tot felul de explorări și curiozități, de ce există deconectare și de ce am devenit ungrounded, mai degrabă decât să lucrăm pe acest model sau scenariu în care să le spun clienților: „Acum ne rezervăm un moment ca să facem acest exercițiu de ancorare, de simțire a pământului de sub tălpile tale“. E un lucru subtil, de nuanță, dar e o diferență.
Conectarea e o nevoie primordială, spuneți în carte. Cum ar arăta dinamica unei relații, în cazul unor parteneri care au crescut într-un mediu unde nu le-a fost îndeplinită nevoia de conectare?
Cartea Trauma de dezvoltare a avut inițial un titlu ce cuprindea cuvântul „conectare“ și a apărut cu câțiva ani înainte ca Organizația Mondială a Sănătății să facă distincția între PTSD (sindromul de stres posttraumatic) și C-PTSD (complex-PTSD), iar în subtitlul cărții se regăsesc trei dintre simptomele acesteia: autoreglarea, imaginea de sine și capacitatea de conectare.
Legat de o relație – noi, ființele umane, suntem programate să ne conectăm. Așadar, și într-o relație, cei doi parteneri își doresc conectarea, dar se tem de ea, în același timp și, dacă nu știu cum să gestioneze acest lucru, ajung să-și saboteze relația în diverse moduri, inconștient.
Și ce se întâmplă cu noi, oamenii, atunci când nu ne este îndeplinită nevoia de conectare?
Atunci oamenii devin simptomatici – emoțional și fiziologic, ceea ce înseamnă mai mult decât somatizare, căci mintea și corpul sunt mai degrabă aspecte diferite ale aceleiași dinamici.
℗PUBLICITATE
În carte, vorbiți și despre toate acele experiențe neplăcute din copilărie. Iar asta pune o greutate pe umerii părinților, și cu toții știm ce greu e să fii părinte. Pe de altă parte, o altă idee prezentată este trauma culturală și comunitară. Cum putem să împărtășim aceste informații cu cititorii, fără să-i facem să se simtă vinovați, ca părinți sau îngrijitori?
Pentru mine este foarte important, chiar și dacă nu este vorba de o situație așa de dramatică și gravă, cum a fost comunismul din România, să-i descurajez pe oameni să-și învinovățească părinții. E greu, dar e important pentru noi să procesăm emoția nerezolvată pe care o avem față de părinții noștri, și la un anumit punct, este important să conștientizăm că, de obicei, ei au fost părinți, așa cum și părinții lor au fost părinți cu ei înainte, iar bunicii lor, cu părinții lor mai înainte, și așa mai departe, din generație în generație. De obicei, sunt lucruri care se transmit de multe generații. Așa că eu nu vorbesc despre eșecul părinților (parental failure), ci despre un eșec al mediului în care au crescut (environmental failure). Iar asta ia vina de pe umerii părinților. Freud spunea că, în patul unui cuplu, sunt prezente șase persoane: cei doi parteneri, plus cei doi părinți ai fiecăruia. Așadar, învinovățirea nu ajută la nimic. Dacă, însă, își conștientizează și gestionează furia și felul în care îi afectează aceasta, abia acest lucru poate să ajute.
Care sunt primii pași pe care-i putem face pentru reconectarea cu noi înșine, cu corpurile noastre și cu cei din jurul nostru?
Aș spune că primul pas este concentrarea pe răspunsul nostru emoțional. Dar, de cele mai multe ori, nici nu suntem conștienți că ducem cu noi tot felul de emoții neprocesate, de furie nerezolvată, de exemplu, și acționăm față de alții, dar nu știm ce facem, ne îndreptăm furia spre noi înșine fără să ne dăm seama cât de toxic este. Deci mai întâi de toate, ar fi bine să devenim conștienți de furia nerezolvată pe care o ducem cu noi, apoi să înțelegem ce încearcă această furie să ne comunice și către cine este ea îndreptată, de fapt. Adeseori, o îndreptăm împotriva partenerului (partenerei), dar în acel moment ne amintește de ceva ce a făcut unul dintre părinți, poate. Așadar, primul pas ar fi să lucrăm cu sporirea conștientizării și dobândirea agenței asupra furiei.
Apoi, la nivel fiziologic, energiile furiei sunt foarte puternice și, dacă putem să fim prezenți la energia furiei, dar fără să acționăm sub impulsul ei, ci să înțelegem, să gestionăm și să integrăm energia furiei, asta ne schimbă în moduri profunde. Parțial, asta înseamnă să lucrăm cu distorsiunile pe care le-am dezvoltat. Când copilul se învinovățește pe sine sau pe părinți sau mediul, se simte rușinat și își direcționează furia către sine însuși, se vede ca fiind o persoană rea, dar integrarea furiei îi ajută să se vadă ca fiind ființă umană, nici bună, nici rea, consistent cu sine însuși și cu părțile sale.
De ce credeți că are nevoie un psihoterapeut ca să poată fi considerat un bun terapeut NARM?
Noi facem din lucrul cu sine o cerință obligatorie în practica de terapeut NARM, pentru că nu e ok dacă nu lucrezi cu tine însuți, dacă nu te cunoști pe tine însuți, ca ființă umană. Tot timpul avem provocări, nu putem fi perfecți, dar e important să ne cunoaștem limitările, să lucrăm asupra propriilor emoții, ceea ce ne învață cum să lucrăm și cu emoțiile altora. Iar asta nu doar la nivel cognitiv, ci instruirea este doar în proporție de 20-30% cognitiv, restul se bazează pe experiență.
Una dintre diferențele în lucrul din abordarea NARM este aceea că am vrut să schimb dinamica de putere între terapeut și client. În mod tradițional, clientul cu simptome vine în cabinet, iar terapeutul propune un plan de tratament, situându-se pe o poziție de superioritate. Terapeutul își împărtășește propria interpretare, ce crede el că se întâmplă. Când clientul acceptă acea interpretare, este considerat un client bun, iar dacă nu o acceptă, este un client rezistent.
Eu am schimbat această paradigmă: noi, terapeuții, avem expertiza care-i ajută pe clienți să devină experți în propriile procese emoționale interne. Este un proces colaborativ.
S-a spus că există asemănări, chiar suprapuneri, între simptome de traumă timpurie, așa cum apar în abordarea NARM, și caracteristici asociate spectrului autist, și că aceste simptome ar putea avea origini multiple. Ce părere aveți despre această suprapunere și cum putem să facem diferența dintre cele două?
Nu putem face diferența. Și mie mi s-a întâmplat, am avut o prezentare în fața unui grup mare de medici și cei care se ocupau de spectrul autist mi s-au plâns să s-au recunoscut mult în acele simptome, dar asta le dădea peste cap ideea lor despre neurodivergență. Însă cred că acest lucru se întâmplă și pentru că nu vorbeam despre neurodiversitate în același fel, cu aceeași frecvență, în urmă cu 10-15 ani, cum o facem acum. Iar răspunsul meu a fost: „Dacă găsiți ceva util în această abordare, de ce să nu folosiți?. Nu spun că astea sunt musai simptome de traumă, dar dacă vi se pare utilă, puteți folosi abordarea“.
Cum văd eu lucrurile – cred că această importanță care se acordă azi neurodezvoltării este un fel de a încerca să normalizeze și să reducă rușinea de pe umerii autismului, pentru că a existat și această tendință de patologizare a autismului, în anii de dinainte. Și pot înțelege și dinamica aceasta. Există în zilele noastre multe persoane, tinere în special, care se autodiagnostichează fie ca fiind traumatizate, fie ca autiste, uneori pe bună dreptate, alteori nu. Dar trebuie să fim deschiși că suntem ființe umane complexe. Da, pot fi elemente de traumă de dezvoltare în autism, iar asta nu înseamnă că nu e și un substrat neurologic acolo.
Și în plus, noi, ființele umane, suntem foarte complexe, pot fi factori multipli cu fiecare set de simptome, și de obicei chiar acesta este cazul. De exemplu, eu n-am vorbit despre factorul genetic, dar știm că el există. Azi știm și de factorul epigenetic. Am refuzat să dau toată vina pe genetică sau pe neurochimie, căci există și această tendință. Mă opun gândirii reducționiste, vreau să deschid uși, nu să le închid.
De ce anume credeți că are nevoie omenirea ca să se apropie de o stare globală de bine începând cu 2025?
Cred că înțelegerea impactului situațiilor dificile din copilărie. Am vorbit despre acestea și înainte de apariția acestor ACEs, dar cercetările din ultima vreme i-au dat o perspectivă științifică respectabilă. Și mă adresez pediatrilor, medicilor de medicină de familie etc., pentru că ei văd copiii de foarte devreme. Adesea, nu eram atenți la aceste simptome la copii, le consideram doar niște etape, oamenii nu înțelegeau implicațiile la nivel global. De aceea am creat un program de training online. Până acum câțiva ani, programele noastre de instruire erau doar pentru clinicieni, dar acum am început să vedem cât de important este și am demarat programe pentru persoane care nu sunt psihoterapeuți și care vin în contact cu impactul traumei la cei cu care lucrează. Încurajez peste tot în lume difuzarea acestor informații referitoare la copii și situațiile dificile prin care ei pot trece permanent și faptul că acestea pot avea un impact foarte puternic pe viitor asupra adulților ce vor deveni.
Deci mesajul pentru 2025 ar fi să încurajăm procesul educațional de a înțelege ce duce la aceste simptome. Pot aborda problemele acestea în cadrul familial, de exemplu. Spread the word („răspândește vestea“) ar fi cuvântul de ordine pentru 2025.
La ce ați mai lucrat sau la ce mai lucrați acum?
A doua carte, The practical guide to healing developmental trauma, este mai orientată spre partea practică, pentru lucrul clinicienilor, dar și pentru publicul general. În alte cărți am abordat și am dezvoltat problemele speciale privind rușinea și învinovățirea, deoarece aceasta este o parte importantă din reacția noastră la trauma de dezvoltare – ajungem să credem că e ceva în neregulă cu noi, ne rușinăm, ne simțim rău în legătură cu noi înșine, iar în aceste cărți ulterioare mă concentrez mai mult pe aceste dinamici.
Și o întrebare finală – personală: mai aveți timp liber? Ce faceți în timpul liber?
Încerc să practic ceea ce predic, așa că acord o mare importanță echilibrului și armoniei în viața mea. Mi-am asumat această „misiune“, să petrec timp în natură, așa că fac sport, schiez, fac drumeții, călătoresc și de plăcere, nu doar ca să țin seminarii, îmi plac limbile străine și-mi place să mă aflu în diferite contexte culturale, citesc ficțiune și non-ficțiune.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
