Zilele acestea mi-am reamintit cei 20 de ani de dictatură pe care i-am trăit între 1969 și 1989, ani care mi-au modelat în mod dureros percepția despre viață, umanitate și libertate. Experiența a fost una care m-a marcat profund, în moduri dureroase atunci, iar acest lucru mi-a conturat clar valorile după care am ales, adult fiind, să trăiesc. Permiteți-mi să împărtășesc câteva lecții învățate în acea perioadă, pentru că ele poartă în continuare relevanță în contextul actual.
Tu nu contezi – doar conducătorul contează
Într-o dictatură, individul devine un simplu instrument, o rotiță neînsemnată într-un mecanism vast care slujește un singur ideal: interesul și imaginea „conducătorului iubit“. În acest univers, nu există loc pentru gânduri, sentimente sau visuri proprii. Totul este uniformizat sub aparența unui scop colectiv „nobil“, dar în realitate este o formă subtilă de a șterge identitatea fiecărui om.
O lume dezumanizată – dezumanizezi și ești dezumanizat
Într-un astfel de regim, oamenii sunt împărțiți artificial în „buni“ și „răi“, în funcție de criterii arbitrare stabilite de conducător. Această divizare, adesea îmbrăcată în mantia unor ideologii seducătoare la început, distruge treptat legăturile umane autentice. Fiecare individ ajunge să participe, voit sau nu, la perpetuarea unei lumi lipsite de empatie, în care ura și manipularea sunt instrumente de control.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Izolarea și sărăcia resurselor – un mecanism de înrobire
Între 1975 și 1990, România a fost martoră la restricții care păreau să devină din ce în ce mai absurde: interzicerea învățământului în psihologie, restricții drastice de călătorie, lipsa accesului la cărți străine și reducerea la doar două ore de televiziune pe zi. Hrana, hârtia igienică și alte produse de bază erau raționalizate. Aceste privațiuni nu doar că degradau viața de zi cu zi, ci și susțineau un sistem bazat pe frică și control.
O lume guvernată de paranoia
Paranoia pândea, fie doar mocnit, pe la colțuri, fie chiar oficial. Pe lângă faptul că era interzis să te întâlnești într-un grup mai numeros de 5-6 persoane (fiind considerat potențial pericol de complot), un gest de solidaritate sau de autoafirmare (să demisionezi, spre exemplu) putea fi exploatat sau denunțat și un sentiment înăbușit de insecuritate, o umbră de neliniște constantă urmărea, fie și neștiută, traiul aparent normal al vieții de zi cu zi. Chiar și în relațiile cele mai apropiate se putea furișa teama de trădare.
O lume fără orizont
În dictatură, speranța moare încet. Conceptele de valori, iubire sau progres devin simple cuvinte lipsite de substanță, utilizate pentru a justifica un mecanism represiv. Trăiești în disonanță, forțat să îți creezi o viață dublă: una în care te supui, iar alta, ascunsă, în care încerci să rămâi fidel propriului sine. Această tensiune continuă poate sfârși prin a rupe complet voința sau spiritul unei persoane, așa cum s-a întâmplat cu tatăl meu, care nu a mai putut suporta conflictul dintre conștiință și presiunea externă.
℗PUBLICITATE
Lecții din trecut pentru viitor
Dictatura ne-a lăsat o moștenire dureroasă: o înțelegere clară a pericolului de a ne lăsa atrași de idei simpliste și de răspunsuri ușor de digerat care promit soluții rapide. Istoria ne arată că extremismul, ura și ignoranța duc la distrugere, nu la construcție.
Cei 35 de ani care au urmat Revoluției din 1989 au fost plini de provocări și dezamăgiri politice, dar au deschis, fără îndoială, o cale spre o lume nouă. O lume în care avem dreptul să gândim, să simțim, să vorbim și să creăm viețile pe care ni le dorim. Am început să facem loc compasiunii și empatiei, să vindecăm o societate construită pe frică, neîncredere și inimi împietrite, întorcându-ne, încet, spre umanitatea din noi.
Un banc amar din vremurile acelea
La ora de istorie, profesorul întreabă:
– Cine a fost cel mai mare inventator al omenirii?
Un elev răspunde:
– Nu știu, tovarășe profesor.
Profesorul insistă:
– Ba da, știi! Cel mai mare inventator este conducătorul nostru iubit. El a inventat fericirea, prosperitatea și viitorul luminos al țării noastre.
Astfel de „lecții“ erau moneda comună a unei societăți drenate continuu de umanitatea ei. Ea ne-a învățat pe pielea noastră valoarea libertății, a responsabilității și a respectului reciproc, care e însăși fericirea, prosperitatea și lumina adevărată. Să prețuim ceea ce avem acum și să ne amintim ce a fost, ca să învățăm din istorie, fără a lăsa greșelile trecutului să se repete.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
