„Trăirile pe care le avem în legătură cu relațiile noastre se infiltrează în poveștile pe care le spunem – despre copiii noștri și despre noi – și în viețile pe care le trăim conform acestor povești. Acesta este modul în care copiii noștri tind să simtă exact ceea ce simțim și noi și să internalizeze aceste sentimente. Astfel se transmit tiparele de atașament din generație în generație.“ (Bethany Saltman, Știința atașamentului)
Clubul de lectură al consilierilor parentali
La început de an, un proiect mult așteptat de specialiștii în parenting din comunitatea Pagina de Psihologie s-a concretizat printr-o primă întâlnire a cincisprezece membri pasionați de aprofundarea cunoștințelor prin lectură și dialog. Este vorba despre Clubul de lectură al consilierilor parentali, care, prin întâlniri lunare, își propune să devină un prilej de învățare continuă, cu beneficii atât pentru specialiștii implicați, cât și pentru comunitățile pe care aceștia le susțin. Prima carte aleasă pentru dezbatere a fost una de referință în domeniul atașamentului – Știința atașamentului de Bethany Saltman –, oferind un punct de plecare valoros pentru reflecție și discuții despre relațiile parentale și dezvoltarea emoțională.
„Eu ce stil de atașament am?“
Se spune că o carte are tot atâtea chei de lectură câți cititori. Ba mai mult, că atunci când recitim o carte, noi înșine devenind în timp o persoană diferită față de cea care eram la momentul lecturii inițiale, acordăm noi înțelesuri rândurilor citite sau ne simțim atrași de aspecte cărora poate nu le-am acordat atenție în primă fază. O astfel de experiență ne-a împărtășit Marta Cînipă, coach și consilier parental, una dintre colegele care au ghidat discuția noastră din jurul volumului Știința atașamentului: „Prima dată, m-a atras povestea. Acum, m-au atras studiile. Datorită acestui club de lectură, am avut bucuria să recitesc cartea aceasta și să constat că am acordat o atenție mai mare studiilor, dornică fiind să aflu mai multe, să înțeleg mai bine baza științifică a teoriei atașamentului și a modului cum a ajuns ea să fie ceea ce este astăzi. În urmă cu mai bine de doi ani, la prima lectură, mi-a atras atenția mai mult povestea personală a autoarei. Simt că acum le-am integrat destul de profund pe ambele – și se completează tare bine!“.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Pentru puțin context, Știința atașamentului combină povestea autoarei cu cele mai noi studii din domeniul atașamentului. Saltman pleacă la drum de la trăirile ambivalente care au apărut în viața ei, odată cu rolul de mamă, și care i-au indus teama că este posibil ca propria copilărie să-i fi alterat capacitatea de a fi un părinte iubitor. Astfel, descoperă și devine de-a dreptul fascinată de teoria atașamentului, firul roșu care leagă toate cele trei planuri ale scrierii sale:
- Munca de pionierat din domeniul atașamentului a lui Mary Ainsworth și John Bowlby, completată de studii recente pe același subiect.
- Întâmplările și frământările interioare prin care trece autoarea pe parcursul devenirii sale și, în special, în rolul de mamă.
- Eforturile de cercetare și pregătire ale lui Saltman în domeniul atașamentului.
„Firul narativ al poveștii lui Bethany m-a înduioșat profund, mai ales momentul în care-și analizează amintirile din copilărie și își pune sub semnul întrebării tiparul de atașament, temându-se că ar putea perpetua un atașament nesecurizant pentru fiica ei, Azalea. Mi-a atins sufletul grija ei maternă, dorința sinceră de a-și înțelege povestea de viață, pentru a-i oferi fiicei sale o moștenire emoțională mai sănătoasă. Și m-am gândit cât de important este, pentru fiecare dintre noi, să facem acest exercițiu de introspecție. Să avem curajul de a privi în interior, de a ne înțelege rănile și vulnerabilitățile, nu doar pentru noi, ci și pentru copiii noștri. Cred cu tărie că aceasta este una dintre cele mai mari responsabilități pe care le avem ca părinți: să ne asigurăm că le dăruim copiilor nu doar iubirea noastră, ci și un model de siguranță și echilibru emoțional“, ne-a spus Oana Calnegru, psihoterapeută, coordonatoare a programului Parenting MasterClass, program de formare absolvit de toți membrii clubului de lectură. Împreună cu Marta, Oana a construit un spațiu sigur, în care să ne putem împărtăși trăirile cele mai intime, care au ieșit la suprafață în urma lecturii. Foarte interesant a fost să observăm că, oricât de diferiți suntem, cu toții ne-am pus întrebări (pentru a câta oară?!) despre propriul istoric de atașament și amprenta acestuia asupra rolurilor noastre de la maturitate – și, îndeosebi, asupra rolului de părinte.
Ce este atașamentul: tipare și impact asupra dezvoltării
Cei peste 70 de ani de cercetare continuă din domeniul atașamentului, începând cu bazele puse de Bowlby și Ainsworth în anii ’50 și până la studiile din prezent, aduc în fața specialiștilor în sănătate mintală și – mai recent – și a publicului larg, dovezi solide în sprijinul ideii că atașamentul este o abilitate înnăscută a puilor de mamifere (deci și a puilor de om) de a forma legături emoționale cu îngrijitorii lor, legături care joacă un rol crucial în dezvoltarea ulterioară. Atașamentul este un comportament biologic, evolutiv, care asigură supraviețuirea speciilor. Iar pentru asta, bebelușii au nevoie nu doar de hrană (așa cum susțineau teoriile behavioriste), ci, mai ales, de confort și siguranță, după cum arată și rezultatele celebrului studiu pe maimuțe, realizat de Harry Harlow în anii ’50.
Atunci când părinții sau îngrijitorii de bază, oricare ar fi ei, sunt nu doar prezenți fizic, ci și receptivi la nevoile emoționale ale copiilor, cei mici vor dezvolta un atașament sigur în raport cu aceștia și un model intern de lucru, care le va permite să formeze relații de încredere cu ceilalți, pe măsură ce cresc.
℗PUBLICITATE
Ce se întâmplă când aceste condiții nu sunt satisfăcute? Se creează mediul propice pentru apariția unui atașament nesigur. Dacă îngrijitorii sunt inconsecvenți în răspunsurile lor (uneori sunt receptivi, alteori – distanți), copiii pot dezvolta un stil de atașament anxios-ambivalent, fiind dependenți de îngrijitori și căutând aprobare constantă. Dacă îngrijitorii sunt reci sau insensibili în fața nevoilor emoționale ale copiilor, cei mici învață să nu-și mai arate emoțiile, părând distanți și independenți, chiar și atunci când ar avea nevoie de ajutor. În situații de abuz, neglijență sau atunci când îngrijitorii sunt extrem de impredictibili, putem vorbi despre un atașament dezorganizat (deși există voci care contestă existența acestuia, afirmând că este vorba, de fapt, despre o alternare a tiparului anxios-ambivalent cu cel evitant): copilul are comportamente contradictorii – pare că-și dorește apropierea îngrijitorilor săi, dar poate arăta și semne de frică față de aceștia.
Tiparele de atașament dobândite în copilărie influențează dezvoltarea creierului și funcționarea neurobiologică pe tot parcursul vieții, jucând un rol esențial în reglarea emoțiilor, a stresului și a comportamentelor sociale. Tiparele tind să rămână stabile în timp și, mai mult, să se transmită intergenerațional într-o proporție de 75%. Altfel spus, dacă îngrijitorul de bază al unui copil are un tipar de atașament anxios, de exemplu, există o probabilitate de 75% ca acel copil să dezvolte și el un atașament anxios.
Există speranță
Poate că, în acest punct, atașamentul sigur pare un ideal greu de atins. Însă studiile ne arată că cei mai mulți copii dezvoltă un astfel de atașament. O idee importantă punctată de cercetătorii Howard și Miriam Steele este că până și cele mai securizante relații sunt în acord perfect doar jumătate din timp. E reconfortant să știi că nu „strici“ copilul dacă nu răspunzi cu promptitudine și în 100% din situații nevoilor lui emoționale, nu-i așa? Ba mai mult, interpretări moderne ale lucrărilor psihanalistului britanic Donald Winnicott, creatorul conceptului good enough parent („părinte suficient de bun“), spun că responsivitatea părintelui în aproximativ 30% din timp poate fi de ajuns pentru a oferi copilului un mediu stabil și sigur, în care să se dezvolte.
În ceea ce privește tiparele de atașament nesigur, vestea bună este că, în ciuda stabilității lor în timp, acestea nu sunt, totuși, o sentință pe viață. Cercetările din neuroștiințe, prin studierea neuroplasticității creierului, aduc constant dovezi în favoarea ideii că experimentarea unor relații sigure și împlinitoare mai târziu în viață (de exemplu, relația de cuplu) poate modifica structurile și funcțiile cerebrale, ceea ce duce, în cele din urmă, la schimbarea tiparului de atașament.
Există, așadar, speranță! Atunci când suntem curioși în legătură cu propria poveste de viață, putem ajunge să „rescriem“ anumite întâmplări în avantajul nostru, al copiilor noștri și al tuturor generațiilor care vor urma după ei.
Pentru că: „Istoria poate fi rescrisă. Prin ițele atenției, mergând înainte și înapoi prin timp și spațiu, relațiile, chiar și cele cu morții, se pot schimba“ (Bethany Saltman, Știința atașamentului).
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
