Recomandarea de lectură din această lună, de la rubrica #LecturaNeFaceBine, vine din partea psihologului clinician Gabriel Panțiru. În rândurile de mai jos avem posibilitatea de-a descoperii cartea lui Frank Ostaseki, dar și de-a afla câteva lucruri despre cum vede psihologul moartea și cum s-a întâlnit cu ea pe parcursul vieții. Ținem să-i mulțumim lui Gabriel pe această cale pentru faptul că a recomandat cartea Cele cinci invitații editurii Pagina de Psihologie, și că a avut răbdarea necesară ca aceasta să fie tradusă și publicată în limba română.
„Până la vârsta de 35 de ani nu am fost cu adevărat conștient de existența morții. Am fost un martor ocazional la procesele de degradare fizică ale bunicilor. I-am vizitat atunci când ajunseseră «la pat» și i-am văzut atunci când corpurile lor se pregăteau să-și încheie călătoria în această lume. Eram adolescent sau proaspăt ieșit din adolescență și de fiecare dată m-am apropiat de ei cu un soi de disconfort și un sentiment de inadecvare. Nu știam cum să stau cu ce vedeam și simțeam, nu știam cum să interacționez cu ei, ce să le spun. Ce-i poți spune unei persoane aflate pe patul de moarte pe care o vezi pentru jumătate de oră? Când mă apropiam de un om bolnav știam că trebuie să-l încurajez, să-i spun că totul va fi bine, că se va însănătoși. Dar cum poți încuraja pe cineva care se pregătește să moară? Nu existau adulți care să-mi vadă disconfortul și să mă ghideze în acele momente. Mintea mea nu găsea nimic de care să se agațe și tot corpul meu tensionat aștepta ca acea întâlnire să se încheie cât mai repede. Așa cum o numește Frank Ostaseski, moartea era elefantul din încăpere, adevărul «pe care-l știm cu toții, dar suntem de acord să nu vorbim».
Nu mă gândeam atunci că moartea m-ar putea privi și pe mine. Era ceva ce se întâmpla celor bătrâni și ceva extrem de neplăcut. Apoi, la 35 de ani, moartea a apărut mult mai aproape de mine. Nu mai era un bunic bătrân, pe care nu-l mai văzusem de luni bune și de care nu mă simțea foarte legat emoțional. Era copilul pe care-l așteptasem timp de nouă luni de zile, ale cărui bătăi de inimă le auzisem umplând cabinetul medicului obstetrician, a cărui venire pe lume o pregătisem în detaliu, căruia îi citisem povești în timp ce era încă în burta mamei lui și a cărui prezență o simțeam în mine și în imaginația mea de luni bune. La câteva luni după acest moment am descoperit cartea lui Frank Ostaseski și am simțit-o precum o cană cu ciocolată caldă pe care o beau iarna, când sunt înfrigurat, obosit sau încrâncenat. Simt atunci căldura și dulceața ei cum mă înmoaie, mă încălzește și mă liniștește. Mă simt primit, îmbrățișat și reconfortat. Până să citesc Cele cinci invitații nu-mi imaginam că ai putea vorbi despre moarte fără a glumi pe seama ei sau într-un mod care să nu fie morbid. Nu-mi imaginam că moartea ar putea să mă învețe ce înseamnă acceptarea și aprecierea momentului prezent, a lucrurilor care există acum în viața mea. Nu-mi imaginam că ar putea să mă învețe ceva despre cum să trăiesc.
℗PUBLICITATE
Deși nu e ceva ușor de acceptat, singurul lucru sigur in viața noastră este faptul că aceasta se va încheia. Ceea ce nu știm este momentul în care ea se va încheia. Mult timp am trăit ca și cum moartea ar aparține unui viitor foarte îndepărtat, de care n-are rost să mă preocup acum. În continuarea îmi e greu să stau cu gândul că un simplu diagnostic pus de un medic ar putea să-mi spună mâine că mai am câteva luni de trăit. Însă întâlnirea pe care am avut-o cu moartea la 35 de ani m-a ajutat să conștientizez puțin din precaritatea vieții. Doi ani mai târziu, când al doilea copil s-a născut, mi-a fost mai ușor să fiu prezent în relație cu el. De multe ori am simțit un soi de fascinație amestecată cu uimire, bucurie și recunoștință pentru că el există, pentru că eu exist și pentru că noi doi avem acel moment de intimitate. De multe ori m-am întrebat care e ultima amintire pe care aș vrea ca noi doi s-o avem dacă ar fi ca viața să se încheie mâine. Și lucrul acesta m-a ajutat să-mi înmoi furia și supărarea și să mă îndrept spre el astfel încât să nu trebuiască să ne despărțim supărați unul pe altul. La final nu mai conta cine greșise sau ce lecție încercam eu să-i ofer. La final conta să știe că-l iubesc.
Un adevăr simplu la care Frank Ostaseski se întoarce din nou și din nou pe parcursul cărții este acela al primirii și îmbrățișării lucrurilor care ne sperie: durerea, fragilitatea, neputința, schimbarea, moartea. «Primește totul, nu refuza nimic» își intitulează el cea de-a doua invitație. Este o invitație la o acceptare a noastră așa cum suntem, cu toate rănile, lipsurile și limitările noastre. Mi s-a spus că «timpul vindecă toate rănile», iar de cele mai multe ori lucrurile nu stau așa. O rană profundă care nu este curățată se infectează, supurează, țesuturile încep să putrezească și tot corpul ajunge să sufere. Dacă așa stau lucrurile cu rănile fizice, de ce ar sta altfel cu rănile sufletului? Uitându-ne la lucrurile care dor sau ne sperie putem avea grijă de noi. Acceptându-ne așa cum suntem și manifestând iubire și compasiune față de noi înșine ne putem vindeca cele mai profunde răni. Și, așa cum spune Frank Ostaseski, «adesea, permițând durerii noastre să iasă la iveală, descoperim un punct de liniște, chiar de pace – în mijlocul suferinței».
După ce am citit și recitit Cele cinci invitații am continuat să o iau din bibliotecă doar pentru a o deschide la întâmplare și a citi câteva pagini. Aproape de fiecare dată am găsit câteva rânduri cu miez care să mă ajute să apreciez momentul prezent și tot ceea el îmi aduce. Când am deschis pentru prima dată traducerea cărții în română am observat modul în care corpul meu se relaxa și tumultul interior se liniștea pentru a primi mesajul din interiorul cărții. Am avut nevoie doar de câteva pagini. Am deschis-o și acum, în timp ce scriu acest text, și ochii mi s-au oprit asupra acestui paragraf: «Deplângerea morții unei persoane iubite e ca și când ai fi aruncat într-un râu învolburat al emoțiilor puternice și conflictuale. Ne trage în jos, sub suprafața vieților noastre, și în ape adânci, unde nu putem respira. Înnebuniți, încercăm să scăpăm din vârtejul acestei călătorii interioare. Predându-ne, ne simțim purtați de curenți blânzi spre o nouă destinație. Când ieșim din apă, pășim pe țărm cu ochi împrospătați și intrăm în lume într-un mod nou». Mă gândesc în aceste momente că la fel a fost pentru mine și scufundarea în paginile acestei cărți. Am ieșit la sfârșitul ei un om cu o perspectivă nouă asupra vieții și a morții.“
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
