Lectura stimulează conectivitatea neuronală, îmbunătățește funcțiile cognitive, precum memoria și gândirea critică, și contribuie la dezvoltarea empatiei, prin expunerea la perspective diverse, jucând astfel un rol crucial în optimizarea sănătății cerebrale și a abilităților de comunicare. Și tot lectura reprezintă o fereastră deschisă către lumi noi, unde fiecare pagină ne dezvăluie secrete, ne îmbogățește mintea și ne oferă aripi pentru a explora posibilități infinite. Pentru a beneficia de cât mai multe dintre plusurile cititului, am invitat-o pe Andreea Mihai, psiholog și consilier parental, să ne facă o recomandarea de lectură.
„Recomandarea mea pentru luna noiembrie este Cum cresc copiii? Joacă, odihnă, dezvoltare, o carte ce susține jocul și joaca, desigur. Pentru că un copil va spune mereu «Hai să ne jucăm!» și nu «Am avut o zi grea!». Suntem copiii unei generații pentru care jocul însemna pierdere de vreme, dar care erau lăsați să bată mingea și să alerge în jurul blocului. Majoritatea copiilor noștri nici nu mai au această opțiune. Ba mai mult, deși au nenumărate jucării, tot nu-i lăsăm să se joace cu ele – le luăm acest timp încă de mici, pentru a-l aloca diverselor activități, de teamă că «vor rămâne în urmă». În plus, au acces la ecrane și desene tot mai educative. Dar oare de ce au nevoie cu adevărat copiii noștri? Chiar și dincolo de joc și joacă.
Încă o carte de parenting?
Nu, chiar nu. Cartea scrisă de Deborah MacNamara este o «Biblie» documentată științific, pornind de la perspectiva lui Gordon Neufeld cu privire la atașament și adresând nevoile copiilor din perspectiva psihologiei dezvoltării: relații, atașament, ierarhie pentru a crea siguranță, joc, limite. Dacă e să mă întrebați pe mine, scopul cărții este conștientizarea.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Toate cele unsprezece capitole subliniază nevoia copilului de joacă și de odihnă ca premise necesare creșterii. Munca, adică activitățile didactice, nu au de căută în copilăria mică (sub șase-șapte ani), în zona aceasta de vârstă tot ce vrem să învățăm se face prin joc. MacNamara ne spune clar că nu avem nevoie de opționale, de o varietate a materiilor învățate, aducând în acest sens dovezi științifice cu privire la impact, printre care aceea conform căreia copiii care învață să citească de foarte mici (patru-cinci ani) fac acest lucru bazându-se pe un proces de memorizare, nu de înțelegere a textului. Mai mult, se pare că scad cu 30% conexiunile neuronale ale copiilor care nu se joacă, ceea ce înseamnă mai puțină activitate în creier, mai puțină imaginație, mai puțină creativitate.
℗PUBLICITATE
Scurtă incursiune în text
În rândurile ce urmează, vreau să vă prezint trei capitole din carte, pe care le găsesc absolut extraordinare, pentru că abordează subiecte pe care le întâlnesc adesea în cabinet:
- Conservarea jocului. Cum protejăm copilăria în era digitală. MacNamara ne atrage atenția asupra faptului că, astăzi, cei mici au acces de foarte devreme la ecran și pe perioade mai mari decât este indicat. Mai mult, unii copii nu mai au deloc timp de joacă, ecranul fiind acel «timp liber, de recreere». Riscurile asociate sunt clare: dificultăți de atenție și învățare, dificultăți în zona de relaționare socială, obezitate. Ce facem? În primul rând, nu înlocuim timpul de joacă liberă sau jocul cu o persoană de atașament cu ecranul. Apoi noi, ca părinți, controlăm ce vede copilul, cât și când – cheile sunt la noi. Capitolul prezintă o mulțime de aspecte relevante din zona de joc și joacă și de ce ar trebui să le prioritizăm în fața tehnologiei.
- Cine e la conducere? Dansul atașamentului. Autoarea deschide acest capitol cu un exemplu din cazuistica proprie, când părinții se simțeau efectiv depășiți în gestionarea gemenilor lor. Ce se întâmplase, de fapt? Acești copiii aveau foarte multă libertate, în lipsa unor limite și structuri adecvate în familie, ceea ce i-a determinat să «preia puterea», pentru a simți că dețin controlul și, prin urmare, pentru a se simți în siguranță. MacNamara explică întreg mecanismul și ne spune de ce copiii n-ar trebui să conducă niciodată, ei având nevoie să fie ghidați de părinții lor într-un cadru adecvat.
- «Nu tu ești șeful meu!». Să înțelegem de ce se împotrivesc. MacNamara prezintă astfel esența luptei de putere între părinte și copil, și anume «Când copilul rămâne blocat în rezistență, adultul are tendința de a rămâne blocat în insistență», oferind, în același timp, exemple despre când este în regulă și când nu e în regulă să le dăm copiilor să aleagă sau decidă.
Gând de final
E tot cu privire la joc și joacă: «Joaca independentă a copilului nu trebuie să înlocuiască jocul cu părintele. Cele două au nevoie să coexiste pentru că au roluri diferite!».
Este o carte pe care recomand să o citiți cu un set de creioane sau markere colorate în mână și cu post-it-uri alături, fie că faceți asta pe canapeaua din sufragerie sau în metrou.“
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
