Conștientizăm, ca părinți, că limitele sunt necesare și îi conferă copilului un cadru stabil, previzibil în care să se dezvolte sănătos și armonios. Însă ne este mult mai dificil să le punem în aplicare. Ne este teamă să nu lezăm personalitatea copilului, impunându-i „regulile noastre“, sau nu suntem siguri că ceea ce dorim să obținem este și ceea ce are el nevoie în momentul respectiv. În final, dacă totuși reușim să punem o limită fermă, ne este foarte greu să „ducem“ reacția copilului și, de cele mai multe ori, batem în retragere.
Iată câteva dintre greșelile pe care le fac părinții, atunci când doresc să obțină cooperarea copilului, și care provin din faptul că mesajele verbale și nonverbale pe care le transmitem sunt neclare, echivoce sau nu sunt însoțite de acțiuni care să susțină intenția, ajungând astfel ca „nu“ să fie interpretat de copil ca un „da“, un „poate“ sau un „uneori“.
1. Dorințe, speranțe sau condiționări
De multe ori, am auzit părinți spunându-le copiilor „Mi-aș dori să faci curat în camera ta“ sau „Sper că știi că, înainte de masă/înainte de culcare, ar trebui să strângi jucăriile“. Eu însămi am folosit de multe ori tonul interogativ, atunci când, de fapt, îmi doream cooperarea copilului: „Faci și tu curat în cameră?“ Mesajul real pe care copilul îl percepe este „Ar fi bine să…, dar nu e musai“. Iar de cele mai multe ori comportamentul pe care îl vor adopta va fi unul care să testeze limita.
2. Repetiție sau reamintiri „în aer“
„Ana, fă-ți ordine în cameră!“ îi strigă mama, din partea cealaltă a casei. Trec 5 minute și nimic nu se întâmplă, fiindcă Ana continuă să se joace. „Ana, te-am rugat să faci ordine în cameră!“ Peste alte 10 minute, mama vine să verifice, iar lucrurile sunt în continuare în aceeași stare. „De câte ori să-ți mai spun să faci ordine?“, întreabă mama, evident enervată. Între ceea ce spune și ceea ce face părintele, există o discrepanță. Mesajul verbal spune „Fă!“, însă acținile sale spun „Poți să continui să ignori ceea ce am zis“.
3. Avertizări multiple sau „îți mai dau o șansă…“
În parc, Cristi ia trotineta unui alt copil, care începe să plângă. „Cristi, dă-i băiețelului trotineta înapoi!“ Cristi mai dă o tură de parc cu trotineta. „Cristi, te avertizez, dă-i trotineta înapoi sau plecăm acasă.“ Încă o tură. „Este ultimul avertisment, trotineta nu este a ta, trebuie să o dai înapoi.“ Cristi continuă să se plimbe cu trotineta altuia. „Îți mai dau o ultimă șansă! Dă-i trotineta.“ Câte ture a făcut Cristi? Vreo 5… Și ce se întâmpla de fiecare dată? Mai primea un avertisment. Atât! Dacă era important să restituie acea trotinetă, de ce acest părinte i-a permis copilului să o folosească fără nicio consecință concretă?
4. Explicații sau raționamente extinse. Predici
Oricât de logice și pertinente par să fie pentru noi, adulții, explicațiile lungi sau raționamentele nu sunt auzite de copil. Părinții speră să-și convingă copilul, dar acesta nu se lasă convins ușor. O regulă populară privind capacitatea de memorare și atenția la copii susține că un copil poate reține câte un item dintr-o listă pentru fiecare an de viață (adică dintr-o listă de 5 cuvinte, un copil de 1 an va reține 1 cuvânt, un copil de 2 ani va reține 2 cuvinte ș.a.m.d. – fiind precizat, totuși, că memoria de lucru este limitată (inclusiv la adulți) la un număr între 4 și 7 elemente). Așadar, este nevoie de mesaje scurte și concise, însoțite de acțiuni concrete și consecințe imediate.
Copiii au darul de a „ne pune pe «mute»“, atunci când verbalizăm prea mult, de aceea predicile nu sunt eficiente, căci mesajul nostru – oricât de educativ sau bun ar fi – nu ajunge la ei.
5. Declarații faptice, fără legătură cauză-efect
„Văd că în camera ta este foarte multă dezordine…“ sau „Mă deranjează foarte tare dezordinea din camera ta…“ sau „M-am săturat să strâng după tine!“ Credeți că mesajul pe care îl va auzi copilul va fi „Acum e cazul să faci ordine în camera ta!“? Nicidecum! Cel mai probabil, răspunsul va fi „Așa, și…?!“ sau „Mie mi-e bine așa!“
6. Ignorarea comportamentului inadecvat
℗PUBLICITATE
Se vorbește mult despre faptul că, atunci când reacționăm la un comportament indecvat, întărim acel comportament. Însă atunci când trecem în extrema cealaltă și ignorăm comportamentul, copiii – mai ales cei cu un temperament puternic – percep asta ca pe o undă verde. Nu se vor opri sau nu își vor schimba acel comportament reprobabil, căci nu li s-a impus nicio limită sau nu li s-a dat o strategie eficientă de a se opri (sau măcar o alternativă acceptabilă).
7. Instrucțiuni vagi
„Este prea mare dezordinea în camera ta, ar fi bine să mai strângi!“ sau „Nu întârzia prea mult, când vii de la școală!“ Ce înseamnă acest „prea mare“ sau „prea mult“? Adeseori, viziunea noastră de părinte nu se suprapune cu viziunea lor. Dacă, printr-o întâmplare, copilul aude mesajul și decide să dea curs cerinței, unde începe și unde se termină ceea ce are el de făcut? Mult mai utilă ar fi o limită clară: „Să te întorci direct acasă de la școală, fără să te mai oprești în parc!“ sau „La ora x, să fii acasă!“
8. Modelare ineficientă
În acest caz, vorbim de situația (destul de des întâlnită) în care intenția părintelui este una, iar comportamentul său ilustrează fix opusul. De exemplu, doi frați care se ceartă și țipă unul la celălalt, ba poate ajung chiar să-și tragă și câte un șut. Părintele, enervat de hărmălaia creată, dă buzna în cameră și le spune pe un ton ridicat: „Dacă vă prind că vă mai certați/bateți, vă iau de urechi!“ Intenția părintelui este aceea de a stopa comportamentele agresive ale copiilor, dar modelul pe care îl dă el însuși este un comportament agresiv.
9. Rugăminți interminabile („milogeală“)
Părinții care se „milogesc“ de copii să coopereze dau mesajul greșit că „poți face ceea ce am cerut, când vrei tu“. În acest caz, copilul este cel care decide când și ce va fi făcut, îndeplinirea sarcinii devine opțională, astfel că o poate temporiza sau chiar eterniza. Cel mai adesea, ne regăsim – ca părinți – în această situație, atunci când trebuie îndeplinite rutinele de dimineață, temele sau rutinele de seară. Mult mai eficient ar fi să setăm un cadru strict (un anumit timp, de exemplu, 10 minute pentru toaleta de dimineața, 5 minute pentru îmbrăcat) și să responsabilizăm copilul, ca să înțeleagă că părintele nu va face treaba în locul lui.
10. Negocieri interminabile
Mama: „George, astăzi e sâmbătă și e ziua în care trebuie să faci ordine în camera ta (înainte să plecăm la bunici/până la masa de prânz etc.)!“ Copilul: „Mamă, nu am chef acum!“ Părintele: „Dacă o faci acum, vei avea restul zilei liber!” Copilul: „Dar sunt obosit!“ Mama: „Vei putea să te odihnești după ce termini.“Copilul: „Mamă, dar acum vreau să mă joc!“ Mama: „Ok, putem să facem o excepție – strângi hainele aruncate prin cameră acum și după-amiază strângi jucăriile!“ Acesta este doar un exemplu (care se poate prelungi la nesfârșit) – fiecare dintre cele două părți implicate aducându-și argumentele. Din perspectiva copilului, negocierea comportamentului dorit, la fel ca și rugăminție interminabile, indică o opțiune.
Diferența între limite ferme și reguli sau limite slabe
Din punctul de vedere al caracteristicilor, limitele ferme trebuiesc enunțate clar, direct, în termeni comportamentali neechivoci, spre deosebire de limitele cu impact slab, ineficiente, care conțin mesaje ambigue sau neclare. În cazul limitelor ferme, cuvintele sunt de cele mai multe ori însoțite de acțiuni din partea părintelui, fie pentru încurajarea comportamentului dorit, fie pentru aplicarea consecințelor. Respectarea lor este cerută și așteptată de părinte atât prin cuvintele pe care le folosește, cât și prin atitudinea pe care o are. Limitele ferme trebuie formulate astfel încât să conțină informațiile care îi sunt necesare copilului pentru a face alegerea corectă, ducând astfel la cooperare și responsabilizare.
Din punctul de vedere al rezultatelor obținute, limitele ferme conduc la cooperare și la o testare mai scăzută a regulilor impuse, deoarece copilul înțelege ce i se cere și care sunt așteptările părintelui. Acesta este luat în serios. Pe când, în cazul limitelor blânde, copilul opune rezistență, testează mult mai des limita, existând confuzie cu privire la așteptările părintelui. Astfel, comportamentul inadecvat escaladează și apar luptele de putere. În final, copilul ignoră mesajele, fiindcă părintele nu este luat în serios.
Pe termen lung, copiii care se confruntă cu limite ferme învață că „NU“ înseamnă „NU“ (și nicidecum „DA“, „POATE“ sau „UNEORI“). Și mai important, ei învață că regulile sunt obligatorii și trebui respectate, inclusiv de ei, ceea ce în final îi duce la asumarea responsabilității față de propriile acțiuni.
Câteva exemple de limite ferme
„Nu mai lovi!“, „Oprește-te!“, „Când intrăm în casă, ne descălțăm la ușă!“, „După ce intrăm în casă și ne dezbrăcăm, mergem să spălăm mâinile!“, „Strânge piesele de Lego, înainte să ieși afară, la joacă!“, „Dă muzica mai încet, altfel am să vin să închid radioul!“, „Dacă mai arunci mâncare pe jos, va trebui să părăsești masa ori am să te ridic eu de la masă!“ Aceste mesaje nu sunt întotdeauna eficiente, dacă nu sunt însoțite și de o acțiune fermă din partea părintelui sau de o consecință. Însă, despre consecințe… urmează să revin cu un articol mai elaborat.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
