Cunoscut prin vocea inconfundabilă, guturală și joasă, Leonard Cohen a debutat în anul 1956 cu volumul de versuri „Să comparăm mitologii“ (pe care i l-a dedicat tatălui său), dar succesul avea să vină în momentul lansării celui de-al doilea volum, intitulat „The Spice Box of Earth“.
S-a născut în Montreal (21 septembrie 1934), însă viața l-a plimbat peste tot, așezându-se, alături de soția sa, Marriane Jensen, și fiul lor, Axel, în Anglia, pe insula elenă Hydra, în California și la New York. A semnat un număr impresionant de volume de versuri, lucrări (la limita decenței pornografice, multe dintre acestea), ce au fost primite bine și de către criticii literari, iar discografia sa l-a ajutat să ajungă adorat de o generație întreagă (mai ales prin volumul „The Future“). Cu toate acestea însă, fanii nu se înghesuiau să-i cumpere operele muzicale. Pe primul său disc „The Sogs of Leornard Cohen“, muzicalitatea este destul de monotonă, însă greutatea cuvintelor fac ca acest tip de vocalizare să-l scoată din anonimat pe cel ce avea să devină un simbol cultural.
În anul 1966, lansează romanul „Beautiful Losers“, o lucrare ce îl certifică pe artist drept unul dintre cei mai buni scriitori, care, pe lângă adulația criticilor, ajunge să facă vâlvă și în rândul fanelor nu numai prin condeiul său, ci și prin misterul său, asemenea unui filosof ce nu pare desprins din revistele de modă. Prin simplitate și modestie, nu era catalogat drept competitor pentru nimeni din breasla sa, însă personalitatea sa devine histrionică în momentul șederii sale în Grecia, prin prezența sa pe scena publică, în diverse ocazii. Deși se bucura de încrederea lui John Hammond (care i-a făcut celebrii pe Billy Holiday și Bob Dylan), nu se afla în floarea vârstei în momentul în care s-a lansat în domeniul muzical, și, deși era un poet fără cusur, nevroza scenei era cea ce-i dădea bătăi de cap, cercul său restrâns fiind obișnuit cu diverse căderi psihice ale artistului.
Hammond a fost cel care i-a adresat lui Bob Dylan un avertisment legat de capacitatea lui Cohen de a fi cel puțin la fel de strălucit precum era el (pentru Dylan, melodia era asemenea unei bucăți de lut umed, în timp ce la Cohen, era o bucată de marmură ce urma a fi mânuită cu dăruire și îngrijre). Își descria piesele drept „investigații“ în mecanica ascunsă a iubirii, sexului, religiei, războiului, morții; practic, realități și trăiri frumoase, dar și terifiante, ale călătoriei, numită, viață. Nu a renunțat la titulatura de poet nicicând, și nici la tributul pe care-l plătea cuvintelor. Își vinde primele piese cântăreței populare Juddy Collins și nu se sfiește să vorbească despre „violența psihică“ a depresiei ca fiind „fundalul întregii vieți, un fundal de angoasă și anxietate, un sentiment că nimic nu merge bine, că această plăcere nu este disponibilă și că toate strategiile intră în colaps“.
Cu toate acestea, Cohen rămâne o figură deosebit de atrăgătoare (în lista femeilor cu care a fost de-a lungul timpului numărându-se și Janis Joplin sau Joni Mitcell), dar și cu o putere extraordinară de reinventare, prin concertele pe care le realizează în cadrul spitalelor de psihiatrie. Pe parcursul carieriei sale, însă, colții depresiei au fost din ce în ce mai ascuțiți, artistul plângându-se în multe momente că „deprimă o generație“. Se autointulează o „privighetore ponosită“, care și-a vândut scriitura pentru celebritate, își restabilește sentimentul de încredere în sine jucând pentru trupele israeliene în timpul războiului Yom Kippur, dar și vizitând Etiopia chiar înainte de războiul civil, găsind inspirație creatoare în apropierea zonelor de violență crescută, comparând un turneu cu o campanie militară, în care totul este foarte bine calculat.
„Death of a Ladie’s man“ (1977) este mai cunoscută pentru geneza haotică decât pentru melodicitatea sa, Cohen afirmând biografului său, Sylvie Simmons, că nu era într-o formă mentală bună, în acel moment, și nu putea să-și păstreze eul acolo. Piesele realizate după 1979 au fost mult mai pe placul său, dar felul în care și-a „vândut“ imaginea nu a fost cel mai benefic, asta pentru că mama sa murise, soția îl părăsise, inclusiv gândul sinuciderii fusese prezent, dar, cu un dram de autoironie, și pentru aceasta se consideră prea bătrân, și ar fi fost total „nepotrivit“ să recurgă la un asemenea gest.
℗PUBLICITATE
În 1984, Leonard Cohen dă restart carierei sale pornind cu o orgă ieftină, pe care o achiziționează din Manhattan, ale cărei presetări îi acordau un nou stil de scriere. Președintele CBS Records International, Walter Yetnikoff îi transmite mesajul „știm că ești bun, dar nu știm dacă ești bine“. Deși realizarea albumului „Hallelujah“ durează cinci ani, acesta nu este, inițial, apreciat la justa-i valoare, dar, în cele din urmă, se dovedește a fi un standard modern, emoționant, ce pune numele lui Cohen și pe buzele celor ce nu auziseră de el până în acel moment.
Albumul „I’m your man“ (cel mai bun produs al său) lansat în anul 1988, aduce un suflu nou muzicii sale, o nouă voce, un bariton mult mai așezat, pe care Cohen l-a explicat ca fiind o consecință a consumului de țigări și whisky, însă umorul său, mereu subevaluat, era prea evident în aceste momente pentru a fi ignorant, acesta fiind și modalitatea prin care reușea să aibă o legătură cu fanii săi, prin substratul ironiilor.
Anul 1992 este anul în care depresia sa s-a agravat, iar cântărețul lansa „The Future“, o piesă mult prea încărcată de negativism, piesă ce a devenit sountrack al filmului „Natural Born Killers“. În anii ’90, Leonard Cohen a petrecut cinci ani în zona austeră a Centrului Zen de la Baldy, slujind călugărului japonez, Kyozan Joshu Sasali Roshi, iar rezultatul s-a văzut în operele sale artistice („Ten New Songs“ 2001, respectiv, „Dear Heather“ 2004, realizate, în colaborare cu vocalistul Sharon Robinson și omul de jazz Anjani Thomas), care erau mult mai mătăsoase, vocea mult mai înceată și mai intimă, semn că scăzuseră cotele depresiei. Pe aproape același ton au urmat și albumele „Old Ideas“ (2012), precum și „Popular problems“ (2014), prin revederea teritoriilor vechi cu ochi de copil și cu blândețe.
Opera „You want it darker“, sau cea care a fost și ultima sa apariție discografică, a avut lansarea precedată de un interviu pentru New Yorker, prin care artistul își presimțea sfârșitul, anunțând că este gata să-și ia adio de la această viață, lucru care s-a și întâmplat la doar câteva săptămâni distanță. Condiția sa umană a fost de a cânta despre scrierea unui „manual de a trăi cu înfrângeri“, menționând în 2007, jurnalistului Mark Ellen, că „nicio persoană nu are o viață care să fie exact așa cum și-o planifică“, pledând, în mesajele cântecelor sale pentru o bună integrare a propriului suflet în lanțul umanității, pentru a simți cât mai puțin izolarea și înfrângerea (pe care o numea sursa celor mai bune glume).
Informații științifice despre depresie și despre strategiile de vindecare validate științific sunt accesibile în cărțile – Exerciții de Meditație Pentru Depășirea Depresiei și Legături Pierdute.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
