Lupta cu infertilitatea: în orice situație, oricât de dramatică, există o lecție de învățat – Pagina de Psihologie
skip to Main Content

Vă spun cu toată sinceritatea că am ajuns la capătul acestui drum o altă femeie. Povestea mea o cunoașteți din articolul anterior. Astăzi, sunt o femeie de care mă simt foarte mândră pentru că și-a depășit limitele mai mult decât și-a imaginat vreodată, o femeie care este mult mai înțeleaptă decât ieri, o femeie determinată să gestioneze cu calm și încredere orice provocare dorește să-i arunce viața în față. 

Și, mai ales, o femeie determinată să sprijine alte femei ce parcurg același drum dificil.

Am învățat foarte multe lucruri despre mine și despre viață în toată această perioadă pentru care, în mod paradoxal, sunt atât de recunoscătoare. Dacă nu aș fi trecut prin ea, nu aș fi fost cine sunt în prezent.

Cele mai semnificative lecții pentru mine sunt următoarele: 

Visele nu au vârstă și nici perioadă de expirare

Am crezut o bună parte a vieții mele că înaintarea în vârstă va veni cu limitări, cu lucruri pe care nu se mai cade să le faci, cu rochii pe care nu mai poți să le porți pentru că sunt prea scurte. Am crezut că de la 40 și ceva de ani încolo nu te mai caută nimeni să te angajeze și trebuie să te obișnuiești cu „statul pe tușă“. Am crezut că nu mai ai cum să o iei de la capăt, pentru că ai ajuns deja la un soi de capăt. Am crezut că de la un moment dat încolo trăiești frumos, dar fără ambiții prea mari.

Mă bucur tare să vă spun că am greșit rău când am crezut toate lucrurile astea.

Am plecat la drumul către a deveni mamă la 42 de ani și am reușit să-mi țin copilul în brațe la 46 de ani. Tot la 46 de ani mi-am întemeiat familia mult visată și am dat startul celei mai împlinite perioade din viața mea. La 47 de ani m-am înscris la cea de-a treia facultate și acum sunt deja studentă în anul doi. Tot la 47 de ani am decis să adaug activității mele profesionale din corporație o preocupare cu totul nouă pentru mine: să devin sprijin femeilor care se luptă și ele cu infertilitatea. 

La 48 de ani m-am apucat (într-un final) de sport. Am planuri până la cel puțin 91 de ani, (dacă nu și mai mult, chiar). Am înțeles, într-un final, că vârsta este pentru fiecare dintre noi ceea ce o lăsăm noi să fie: o barieră sau o ușă deschisă.

Am învățat să las lucrurile să curgă fără a încerca să le controlez

Cred că asta a fost cea mai grea lecție pentru mine. Să încerc să nu mai controlez procesul și rezultatul. Douăzeci de ani în corporație, un tată care m-a învățat să planific și să controlez, plus o tendință naturală în ale controlului. Nu cred că trebuie să vă spun mai mult de atât ca să înțelegeți cât de atașată de control am fost.

Numai că atunci când te pui la drumul spre a deveni părinte, nimic, dar aproape nimic din ce crezi că o să se întâmple nu se întâmplă. Totul este la mâna medicilor și a organismului tău, care decide când și cum să răspundă la tratamente. Trăiești într-o continuă stare de așteptare a următorului pas pe care trebuie să-l faci. Și deseori nu știi nici când se va întâmpla și nici exact care va fi.

Am înțeles că am puterea să mut orice munți vreau eu din loc

Dacă am avut neîncredere în mine, acum nu prea mai sunt pe strada asta. Am înțeles că există în mine resurse pentru a merge înainte de care nici nu eram conștientă. Am senzația că toată călătoria asta a fost o cursă cu obstacole și deși de fiecare dată când vedeam obstacolul mă întrebam cum o să mai trec și de ăsta, într-un fel sau altul reușeam. Știți vorba aia: când nu mai pot, mai pot un pic? Cam așa a fost și pentru mine.

℗PUBLICITATE



Astăzi, nimic nu mi se mai pare dificil și știu că fiecare provocare este o oportunitate să evoluăm.

Emoțiile dificile fac parte din viață

Ideea nu este să le ignorăm sau să le „băgăm sub preș“, ci să învățăm să le gestionăm. Durerea este absolut normală, tristețea sau dezamăgirea sunt absolut normale, furia sau sentimentul de vină sunt normale în anumite circumstanțe de viață.

Fiecare emoție dificilă vrea să ne ghideze în zona de bunăstare emoțională. Important este să înțelegem care sunt pașii pe care trebuie să îi facem, ca să nu rămânem agățați de ceea ce nu ne face bine.

Am devenit mai empatică și tolerantă

Nu pot să spun că nu m-au caracterizat empatia și toleranța și înainte de această călătorie, dar acum cred că au devenit trăsături definitorii pentru mine. Acum nu mă mai grăbesc să judec sau să „sar la gâtul cuiva“, dacă ceea ce spune sau face nu rezonează cu mine. În loc să mă enervez când se întâmplă ceva de genul ăsta, mă întreb: „Oare ce durere sau ce experiență traumatizantă de viață se ascunde în spatele faptelor sau cuvintelor?“ Îmi aduc aminte că pe drumul ăsta pe care l-am parcurs am fost de multe ori irascibilă, nervoasă, neînțelegătoare și simțeam cum anumite persoane se uită „urât“ la mine pentru că nu știau prin ce trec. Eu personal nu mai vreau să fac asta.

Mi-am întărit relația cu credința

Pentru mine, credința este acel cineva sau ceva invizibil, dar pe care îl simți atât de prezent în inima ta și la care poți „apela“ ori de cate ori ai nevoie. Vă spun din tot sufetul meu că fără credință nu aș fi putut să trec prin această etapă a vieții mele. Sub nicio formă. Credința a fost creanga de care m-am agățat când simțeam că mă înec, a fost luminița de la capătul tunelului când mă afundam în întuneric, a fost puterea mea de a mai face un pas. Astăzi, am învățat să nu mai înalț numai rugăciune de nevoie, ci și de mulțumire și să cultiv zi de zi această putere uriașă care ne este dată tuturor.

Răbdarea este cheia 

Sunt un taur veritabil, așa că răbdarea nu este punctul meu forte. De nicio culoare. Exact ca un tăuraș, mă uit la țintă, dau din picior de câteva ori, o iau în vizor și direct către cucerirea ei! Când am vrut ceva am vrut acum și niciun minut mai târziu. Și în general am și obținut.

În cazul de față, am vrut acum și am primit peste patru ani. Și am înțeles că patru ani sunt chiar puțini atunci când te lupți cu infertilitatea. Lecția asta a răbdării a fost foarte dificilă pentru mine și nici acum nu pot să spun că mi-am însușit-o întru totul, dar am făcut pași de uriaș.

Și poate cea mai importantă lecție este că în orice situație, oricât de dramatică, există o lecție de învățat. Pe care, poate, nu am învăț-o la timpul ei!

Delia Peteu

Bună, sunt Delia și am devenit mama lui Zeno la 46 de ani. Am avut o călătorie complicată către copilul mult dorit și am văzut cum se simte și cum se trăiește lupta cu infertilitatea. La capătul acestei călătorii am înțeles că menirea mea este să fiu sprijin pentru femeile și cuplurile care duc aceeași luptă. În fiecare zi sunt mai determinată decât ieri să îmi îndeplinesc misiunea prin informațiile împărtășite pe blogul personal dar și ca (in)FERTILITY Empowerment Coach.

Caută