Astăzi vom discuta despre Macarena. Nu, nu despre acea Macarena, cântec nelipsit de la orice petrecere dată în ultimii 30 de ani. Nu, astăzi vom vorbi despre fenomenul Erika Isac și a ei piesă contemporană Macarena. Propun să intrăm direct în valurile create în ultimele zile de melodia-manifest.
Despre vulgaritate
Poate cea mai întâlnită și viscerală reacție, pe care o regăsim atât în discuțiile cu prietenii, cât și în mediul online, este cea de iritare. De ce? Din pudibonderie? Până la urmă, nu trăim într-o „perfectă urbanitate“, cum ar spune Caragiale? Nu folosim cu toții, din când în când, un limbaj licențios, atunci când ne aflăm într-un spațiu cât se poate de intim și de familiar? Sau alegem să ne lepădăm și să nu-l luăm în calcul? În viață, se pare că da. În melodii, nu.
Ce înseamnă vulgar? Ce înseamnă „prea mult“? Ar fi amuzant și complet inutil să ne apucăm să definim aceste concepte, pentru că, nu-i așa?!, la sfârșitul zilei, mâncarea preferată, băutura sau sexul sunt gusturi și sensibilități care diferă de la o persoană la alta. Și nu putem să nu observăm acest dublu standard pe care ne încăpățânăm să-l confirmăm cu fiecare ocazie. Un limbaj vulgar, folosit de un bărbat, într-un cadru artistic sau nu, este rareori observat (vedem aici trupe și artiști ca Paraziții, Ian & Azteca, CTC și alții). Același limbaj, în schimb, utilizat de către o femeie, este imediat condamnat și pus la zidul rușinii.
Mi s-a spus într-o discuție că scopul vulgarității, în sine, este acela de a provoca râsul. Și, trebuie să recunoaștem, glumele cu aluzii sexuale, fără perdea, vulgare sunt generatoare de râs. Aș vrea să amintesc aici fenomenul comediei Teambuilding care, ajutat de anonimatul internetului, a creat contextul furtunii perfecte, în care oamenii au sărit peste intenția filmului (aceea de a face publicul să râdă) și s-au pierdut în detalii, ca folosirea cuvintelor vulgare. Desigur, există o linie foarte fină între ceea ce stârnește amuzamentul și ceea ce ar putea însemna prea mult. Însă mă întorc la întrebarea: „prea mult pentru cine?“. Asta nu ține, oare, de felul în care fiecare percepe „prea multul?“.
Potrivit Pagina de Media, artista a declarat că nu a avut nicio așteptare când a lansat această piesă, însă „consideră că este nevoie de așa ceva pe piață“: „Ce am vrut să transmit prin Macarena nu a fost nimic mai mult decât știrile pe care le văd la televizor și tot ce se întâmplă în jurul nostru de foarte mulți ani. Am încercat să expun în versuri realitatea abuzurilor şi realitatea victimelor cu care acestea se confruntă. Și mi-am dorit să se facă auzit un astfel de mesaj, pentru că siguranța femeilor e foarte importantă“.
De asemenea, ea a explicat și care a fost motivul pentru care a folosit un limbaj licențios în piesă: „Vorbesc dur în viața de zi cu zi. Bineînțeles că nu înjur la fiecare pas, dar cred că este cazul să acceptăm că toți avem un limbaj licențios și am vrut ca piesa să fie reală, așa cum sunt eu și să evidențieze furia pe care am avut-o, scriind piesa asta. De fapt, nu sunt decât vocile victimelor de-a lungul anilor. Iar dacă vorbești cu o victimă, nu va lăsa capul în jos. Probabil va fi plină de furie“.
Prin urmare, din spusele cântăreței, putem aprecia că limbajul vine pentru a accentua drama și nu comedia. Iar dincolo de vulgaritate, pe care putem sau nu să o tolerăm, ar fi indicat să nu sărim complet peste intenția mesajului. Și ca să adăugăm încă un filtru pentru claritate, piesa se adresează unei anumite categorii sociale – cea în care abuzurile fac parte din normalitatea vieții. Pot să înțeleg că sunt oameni care resping orice formă de vulgaritate, care-și dau, disperați, ochii peste cap, la auzul termenului „feminism“, ba chiar îl completează cu adjective ca „exagerat“ sau „toxic“. Dar nu cred că e cineva obligat să asculte Macarena Erikăi Isaac pe repeat, dacă nu e pe placul său. În schimb, nu cred că există femeie care să nu fi fost supusă vulgarității, măcar o dată în viață.
POV (point of view): o zi de vară; ieși la cumpărături, într-o pereche de pantaloni scurți. În cartierul tău au loc lucrări de amenajare. Mirel din Turnu Măgurele (n.r: aici, casier în supermarket) face următoarea observație: „Niște cremă solară nu doriți, domnișoară? Să nu vă ardeți, pe căldurile astea. Ar fi păcat…“.
℗PUBLICITATE
În timp ce un adevăr incontestabil este că nu toți bărbații sunt abuzatori, un alt adevăr, la fel de incontestabil, este că toate femeile sunt sau vor fi la un moment dat expuse, mai mult sau mai puțin, unui tip de abuz (fizic, verbal, emoțional).
Violența, în statistici
Conform Euronews, în primele nouă luni ale anului 2023, au fost raportate aproape 80.000 de cazuri de violență domestică. La nivel european, România este printre țările cu cele mai multe cazuri de violență domestică împotriva femeilor. În cele mai multe cazuri – peste 60% – vorbim de loviri. Amenințările sunt într-o proporție de 12%.
Toleranța față de faptele de violență domestică este încă mare în România. Barometrul violenței de gen din țara noastră, realizat de Centrul Filia, arată că unul din patru români consideră că este acceptabil ca bărbatul să nu-și lase partenera să-și folosească banii cum dorește.
Tot unul din patru români consideră că o femeie nu poate ieși în oraș neînsoțită de partener și 23% dintre români (deci aproape un sfert) consideră acceptabil ca unei femei să i se interzică de către partener să aibă un grup de prietene. Lipsa de educație, împreună cu absența unor măsuri de protecție pentru victimele violenței, a făcut ca, în ultimii opt ani, peste 420 de românce să fie ucise de partenerii lor.
Alte date, pe scurt:
- 66% dintre bărbați și 57% dintre femei sunt de acord că bărbatul este capul familiei;
- 45% dintre bărbați și 38% dintre femei sunt de acord că femeile ar trebui să-și asculte partenerul;
- 24% dintre bărbați și 15% dintre femei spun că este mai bine să rămâi într-o căsătorie nereușită, decât să nu te căsătorești deloc.
Arta în era subiectivismului
În încheiere, aș vrea să vă las cu un dialog din filmul Mona Lisa Smile (2004). Sinopsis: Katherine, personajul principal jucat de Julia Roberts, este profesoară de artă în cadrul colegiului Wellesley, cel mai conservator colegiu din Statele Unite, în anii ’50. Între lecțiile de manierisme și de cum să devină soții desăvârșite, Katherine încearcă să conteste atât ipotezele convenționale despre artă, cât și ideile despre ce înseamnă reușita în viață ale studentelor.
(Katherine, referindu-se la opera lui Chaïm Soutine, Carcass of Beef, 1925): E bun? Haideți, fetelor! Nu există răspuns greșit, nici un manual care să vă spună ce să gândiți.
– Nu, nu este bun. De fapt, nici nu l-aș numi „artă“. Este grotesc.
– Există o regulă împotriva grotescului în artă?
– Există standarde. Există compoziție, tehnică, culoare. Însuși subiectul. În caz contrar, orice tablou de catifea lipsit de gust ar putea fi asociat cu Rembrandt.
– Deci, ce este „arta“? Ce o face bună, ce o face proastă și cine decide lucrurile astea?
– Arta nu este artă, până când cineva o numește astfel.
– Eu spun că (n.r: tabloul) este artă.
– Mă refer la oamenii potriviți.
– Cine sunt „ei“?
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
