skip to Main Content
„Mai Mult“ Nu înseamnă întotdeauna „mai Bine“

„Mai mult“ nu înseamnă întotdeauna „mai bine“

Trăim într-o epocă a omenirii în care competiția, perfecționismul, statutul social sunt valorificate în detrimentul comunității, empatiei, acceptării. Putem vedea asta prin urmele pe care le lasă în anxietățile și preocupările noastre de zi cu zi.

La muncă sau acasă, persistă o atmosferă concurențială între persoane și o preocupare crescută pentru comparație și ascensiune socială. „Cine e cel mai performant, bun, iubit, inteligent, frumos?“ Astfel, apare presiunea de a munci tot mai mult, fără a fi conștient că se poate ajunge la un capăt al liniei în care să poți spune „Stop, e de ajuns!“ (Întotdeauna se poate mai mult, cineva face mai mult, mai bine, mai repede etc.) Valoarea persoanei ajunge să fie dată de statutul ei, obținut prin înrolarea în cele mai bune școli, universități, cele mai bine cotate profesii, cele mai bine plătite joburi și cu statut cât mai înalt. O persoană care nu corespunde acestor criterii poate ajunge să nu fie considerată la fel de valoroasă, ci incapabilă de a atinge acele idealuri – „nu are abilitățile necesare“, „e leneș”, „nu s-a străduit suficient de mult“. Noi înșine ajungem să ne vedem, uneori, prin acești ochelari.

Astfel, părinții se confruntă cu o nouă presiune. Copii lor trebuie să fie oameni de succes! Pe lângă asigurarea supraviețuirii și a siguranței, acum părinții trebuie să facă tot ce pot pentru ca cei mici să aibă succes în viitor. Succesul copiilor lor devine dovada succesului lor ca părinți, iar eșecul copilului e eșecul lor personal. În fața acestei presiuni, părinții ajung să controleze cât mai multe în viața copiilor lor și să aibă așteptări mari de la aceștia. Așa se face că devin tot mai îngrijorați și mai vigilenți, ca nu cumva copilul să ajungă la eșec.

℗PUBLICITATE




Poate, cunoaștem părinți sau poate chiar suntem acei părinți care-și înscriu copiii la numeroase activități extracurriculare, pentru ca el să fie cu un pas înainte față de ceilalți copii sau ca măcar să nu rămână în urmă. Toate acestea le facem din iubire, din îngrijorare pentru copii și din dorința unui viitor fără griji pentru cei mici. Însă toate sunt în detrimentul timpului de calitate, petrecut împreună cu copiii în activități de joacă, afecțiune, atașament.

Deseori, se întâmplă ca părinții să devină prea implicați în activitatea academică a copiilor! De ce spun „prea implicați“? Se poate să fii prea implicat? Studiile care au investigat rolul implicării parentale în tot ceea ce ține de școală (teme pentru acasă, proiecte de echipă, activități complementare școlii etc.) au descoperit că „«mai mult» nu înseamnă întotdeauna «mai bine»“. Rezultatul unei implicări prea mari poate fi scăderea performanței copilului, scăderea stării de bine și, uneori, chiar probleme emoționale în urma presiunii pe care acesta le resimte din partea părinților. Probabil, vă întrebați: „Bine, dar atunci care e soluția? Societatea tot competitivă a rămas.“

℗PUBLICITATE




Cercetările arată că un anumit tip de implicare poate ajuta enorm. Care sunt recomandările pentru o implicare sănătoasă?

1. Autonomie. Oferiți-i copilului spațiu pentru a se descurca singur și fiți acolo când vă cere ajutorul! De exemplu, nu e nevoie să-i monitorizați și să le corectați fiecare greșeală, atunci când își fac temele. Copii au nevoie să învețe că se pot descurca și singuri. Totuși, asta nu înseamnă că nu trebuie să îi ajutați, ci că e important să fiți disponibili atunci când aceștia vin pentru ajutor, sfaturi sau îndrumări. E de ajuns să îi lăsați singuri cu lucrurile la care se descurcă (de exemplu, să îi lăsați pe ei să lipească așa cum își doresc frunzele în proiectul școlar de toamnă) și să fiți acolo atunci când au nevoie de ajutor (de exemplu, când copilul trebuie să facă prima lui compunere la limba română). De asemenea, copiii mici au nevoie de mai mult sprijin și structură, însă pe măsură ce cresc nevoia lor de autonomie devine mai mare, mai ales în adolescență.

2. Control redus. Luați deciziile împreună și negociați activitățile! Nu impuneți, ci oferiți alternative! De exemplu, poate fi o adevărată corvoadă alegerea unei activități extracurriculare, mai ales la vârste mici. Putem avea tendința să alegem noi în locul lor ce să facă. Când lăsăm copiii să aleagă ce-ar vrea să facă, putem să le oferim două, trei alternative posibile cu care suntem de acord din start. Dacă nu oferim alternative, lor le va fi dificil să reflecteze la grămada de opțiuni pe care le au și nu vor putea face o alegere înțeleaptă. De asemenea, stabilirea de reguli e importantă, însă acestea trebuie discutate și negociate cu copilul, pentru ca acesta să înțeleagă rolul lor și motivul pentru care ar trebui să le respecte. Ascultați vocea copilului!

3. Centrarea pe proces. Procesul învățării contează. Ce se întâmplă între cerință și rezultat este ceea ce îl pregătește pe copil. Scopul nu scuză mijloacele, în acest caz. Astfel, implicarea părinților e sănătoasă, dacă părinții se concentrează pe „ce învățăm din“ și nu pe note, comparații, rezultate. O alternativă pentru întrebarea des întâlnită „Ce notă ai luat la testul de matematică?“, poate fi „Cum ți s-a părut testul la matematică (ușor, dificil)?“.

4. Emoții pozitive. Exprimați emoții pozitive în legătură cu școala, chiar dacă nu aveți cea mai bună părere despre sistemul de învățământ, profesor, lecție etc. Copiii adoptă de la părinți atitudinea pe care o au în legătură cu școala. Dacă părinții manifestă o atitudine negativă, sunt șanse mari ca nici copiii să nu își arate interesul. Încercați să nu vă enervați ori să fiți anxioși de față cu copilul, în legătură cu performanța lui școlară, pentru că emoțiile de furie și anxietate duc la evitarea învățării și îndepărtarea de școală.

5. Potențialul copilului. Căutați să vorbiți despre punctele forte ale copilului, nu doar despre punctele slabe și despre ce mai are de lucru în continuare. Vedeți ce anume face bine copilul și cum ar putea fi valorificat?

Ca părinte, acceptă că cel mic face propriile alegeri și acceptă că nu poți controla ce i se va întâmpla în viitor. Gândiți-vă la cum a fost copilăria voastră? Cât de implicați au fost părinții și cum v-a ajutat (sau nu) acest lucru să ajungeți unde sunteți acum?

Iulia Domocuș

Iulia Domocuș este absolventă a Masterului de Consiliere și Intervenții Psihologice în Dezvoltarea Umană și doctorand în cadrul Facultății de Psihologie al Universității Babeș-Bolyai. Pasiunea ei constă în consilierea și intervenția psihologică pentru îmbunătățirea calității vieții.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută