fbpx
skip to Main Content
„Mami, Tu știi Ce înseamnă 69?“ De Ce Ne Este Frică De Educația Sexuală La Copii?

Sunt momente pe care, ca mamă, ți le aduci aminte pe viață. Rămân „amprentate“ în memoria ta, cu tot cu nesemnificativele detalii. Momentul când fiica ta, încă bebeluș, te cuprinde intenționat și tandru după gât. Când îți zâmbește știrb, pentru prima oară. Când face, împleticit, primii pași. Și când te întreabă, cu vocea ei de îngeraș blond cu ochi albaștri: „Mami, tu știi ce înseamnă 69?“

La drept vorbind, întrebarea – căzută peste mine brusc, în cea mai cețoasă noapte de iarnă din anul acela, fix la trecerea peste o cale ferată fără semnalizare – nu m-a luat chiar pe nepregătite. 

Lucram deja, de câțiva ani, la o revistă pentru părinți și mă simțeam de-a dreptul documentată pe toate subiectele de parenting – de la schimbarea de scutece și primele iubiri, până la sindromul cuibului gol și plecarea la facultate. 

Nu-mi amintesc precis ce i-am răspuns, după ce am descălecat de pe calea ferată, dar țin minte exact că le-am mulțumit în gând zeilor șoferilor auto că mi-am păstrat reflexul de a mă asigura și-n cele mai vitrege condiții, precum și psihologului cu care lucram pe vremea aceea la revistă și care mă pregătise temeinic pentru astfel de momente.

Fast forward 10 ani mai târziu – în plină furtună despre educația sexuală la copii și nefericitele influențe ale „influencerilor“ asupra lor – mi-am rugat prietenii părinți (care au vârste în intervalul 35–47 de ani) să-mi răspundă la câteva întrebări pe această temă.

Sigur, răspunsurile lor nu au vreo valoare sociologică sau statistică și nici „cercetarea“ mea n-are pretenții la acest titlu. Știam, în mare, ce-mi vor răspunde, dar tot am avut câteva surprize. 

Pentru început: bărbații s-au eschivat. Cu artă. Au invocat, toți, întâlniri cu prietenii și multe ore suplimentare la birou. Cu o singură excepție – Sorin. 

„Mie nu mi-e teamă de cuvinte“, s-a amuzat el când i-am spus că a fost singurul dispus să discute pe temă. „Ca în multe dintre familiile «tradiționale» formate înainte de 1989, nici în familia mea nu se vorbea despre sex. Iar atunci când subiectul ajungea, cumva, în discuție (vreo știre de la televizor, vreo secvență dintr-un film) era evitat rapid, tratat ca și cum era ceva rușinos. Singurele mele surse de informare în adolescență au fost prietenii – la fel de nepricepuți ca și mine. Noroc că unii dintre ei aveau frați mai mari, care ne mai aruncau niște «ponturi». Singura discuție despre sex pe care am avut-o cu tata, undeva pe la 18 ani, a fost cam așa: «Să ai grijă să nu iei vreo boală și să n-o lași gravidă.» Iar fraza asta, spusă scurt și pe un ton nu prea prietenos, nu s-a putut transforma într-o discuție.“

Tocmai de aceea, Sorin și Cristina (soția lui) vorbesc deschis cu băieții lor, de 8 și 12 ani, pe acest subiect.

„Prima întrebare a venit atunci când l-am născut pe cel de-al doilea copil. Andrei, care avea 4 ani, a vrut să știe cum a apărut“, povestește Cristina. „Pe la 8 ani, a vrut să afle mai exact cum se fac copiii. De atunci primim tot felul de întrebări, inclusiv: «Ce e ăla un orgasm?», «Ce înseamnă să te masturbezi?» etc. Partea distractivă e că toate aceste întrebări vin tot în momente în care te aștepți cel mai puțin.“

De fapt, la întrebări incomode ar trebui să ne așteptăm de pe la vârsta grădiniței, când apar primele curiozități ale copiilor, firești, despre propriul corp. Noi suntem însă (ne)pregătiți să le răspundem abia cândva în adolescență, „adică cu vreo 10-12 ani mai târziu decât ar fi necesar să înceapă educația sexuală, înțeleasă ca un continuum sănătos ce acoperă mare parte din viața noastră și îl ajută pe copil să se descopere pe sine, să se accepte cu relaxare și firesc, să îi descopere pe ceilalți cu aceeași naturalețe și să construiască împreună cu ei relații armonioase, cu grijă și respect față de sine și față de celălalt“, așa cum spunea Diana Stăculeanu într-un articol publicat acum câțiva ani, pe Pagina de Psihologie.

Ce ne împiedică să fim mai deschiși? Propria noastră lipsă de educație sexuală. Și convingerea eronată că a le spune copiilor noștri lucruri despre corp și sexualitate echivalează cu a le trezi curiozitățile și a le murdări inocența. 

Nu suntem (prea tare) de blamat. Noi, cei care avem acum copii și adolescenți aflați la vârsta căutărilor și întrebărilor, suntem produsul unor generații pentru care sexul era subiect tabu. 

Ne-am potolit neliniștile citind pasaje interzise din 1001 de nopțiLa est de EdenIon și Sandra Brown, dar ne-am pus cuminți palmele la ochi la toate scenele cu săruturi de prin filme. Am fost fetele cărora li s-a spus că sexul este un pericol sau o neplăcere pe care trebuie să o suporte și băieții care au fost inițiați și duși „la curve“, chiar fără voia lor. Prea puțini am avut norocul de-a avea părinți ca ai Ancăi, ce răspundeau deschis la întrebările copiilor lor, ba îi mai educau și pe-ai altora, explicându-le tot ce doreau să știe și nu puteau afla acasă. Anca le vorbește azi la fel de relaxată copiilor ei, Luca și Alize. 

„Întrebările despre părțile corpului au început pe la 3-4 ani, iar unele mai concrete, despre sexualitate, pe la 9 ani. Le răspundem la întrebări în limbaj adult, dar fără să oferim detalii care nu sunt necesare. Copiii tind să ne spună ce vor să știe. Luca, de exemplu, pe la 4 ani era foarte curios să afle despre perineu și dorea să știe termenul exact. I-am spus și a dat informația mai departe, colegilor de grădiniță. Vorbim amândoi cu ei acasă. La școală [n.r. Anca locuiește în Toronto, Canada], se pune mult accent pe spațiul personal, dar nu foarte mult pe abuzuri – la vârsta lor. Îi ducem și la Pride Parade, ca să știe despre diversele orientări sexuale și despre toleranță.“

Anca și Patrick (soțul ei) sunt excepții de la regulă. Cei mai mulți dintre noi încă tac stânjeniți, când se ivesc discuțiile pe tema „sex și sexualitate“. Iar subiectul LGBTQ nici nu există. Noi generații de copii și adolescenți își descoperă singuri o altă orientare sexuală decât cea „permisă“ și sunt urmăriți de vinovății și traume care le amputează viața. 

℗PUBLICITATE


Alina are 45 de ani și, ca femeie gay, s-a strecurat toată viața printre astfel de vinovății și prejudecăți. 

„Adolescentă fiind, aș fi vrut să știu mai multe despre faptul că există persoane ca mine. Nu aș mai fi încercat să mă culc cu bărbați, în speranța că sunt «normală». M-am chinuit degeaba. Și i-am făcut și pe alții să sufere. Abia la 24 de ani am aflat că mai există și altele ca mine. Pentru că o prietenă mi-a povestit cât de scârbă îi era de o colegă de școală care se îndrăgostise de ea. Și am învățat că e ceva «nasol». La 27 de ani, am decis să nu îmi mai bat joc de sentimentele mele și de ale altora. Dar chiar și acum, bărbații care își doresc să ajungă în pat cu mine și cărora le spun că sunt gay încearcă să mă «dezvețe» de acest «prost obicei». O minimă educație sexuală m-ar fi ajutat enorm. Inclusiv pentru că nu mai riscam o sarcină sau boli cu transmitere sexuală, așa cum am riscat, pentru că niciunul dintre bărbații cu care m-am culcat nu dorea să folosească prezervativ. Aceeași veche poveste ca a altor femei, care nici măcar nu sunt gay. La mine s-a adăugat trauma psihologică și sentimentul de vinovăție că nu sunt «așa cum trebuie». Norocul meu a fost că am avut o mamă care m-a iubit enorm și până la urmă m-a acceptat așa cum sunt, abia la 37 ani, după multe discuții cu familia.“

Pe propria noastră răspundere

Propria noastră lipsă de educație sexuală se moștenește din familie. Dar este genul de ignoranță care naște mulți monștri. „Cel mai mare risc legat de abuzul sexual îi vizează pe copiii din familiile în care educația sexuală e un subiect tabu“, o demonstrează realitatea, iar psihologul Gáspár György ne-o confirmă.

Și totuși, noi ne încăpățânăm să tăcem. Și-n timp ce ne punem copiii să-și acopere ochii la scene cu pupături, de frică să nu le murdărim inocența, ea le e răpită pe propria noastră răspundere. De colegi de clasă. De vecini. De frați.

În jurul meu, am prietene violate în mod repetat de frați, care n-au fost penalizați în niciun mod pentru faptele lor, pe principiul „băieții sunt băieți“, colege abuzate la 5-6 ani de câte un vecin și care n-au povestit niciodată familiei despre asta, femei agresate în copilărie de către partenerii mamelor lor – care fie nu le-au crezut, fie le-au acuzat tot pe ele că și-au cerut-o (citiți, vă rog eu mult, acest text pe temă). Și fiecare dintre cei cu care am vorbit pentru acest articol știe cel puțin un astfel de caz. Sau l-a trăit pe propria piele. 

Nu sunt mituri urbane. Nici exagerări.  În România, un minor este victima unui abuz sexual la fiecare 6 ore! – conform organizației World Vision România. Iar 1 din 6 copii are prieteni sau colegi care au fost abuzați sexual. Și nu trebuie să ne uităm în statistici, pentru a ne lovi de adevăr. Propria mea fiică a avut în școala generală o colegă care, în clasa a VII-a, era însărcinată pentru a treia oară și născuse primii doi copii în urma unui viol. 

Suntem țara cu cel mai mare număr de mame minore (1 din 10) din Europa. În România, copiii zburdă liberi pe Internet. 99% dintre ei folosesc cel puțin o rețea de socializare, 43% au văzut sau au primit mesaje cu caracter sexual. Iar 3 din 4 cazuri de acte sexuale cu victime copii sunt judecate în instanțele românești ca fapte consimțite.

Și totuși, ne încăpățânăm să nu vorbim despre corp, sex și sexualitate. Ne e mai confortabil să tăcem.

„În țara în care un tată își violează fetița de 6 ani și primește ca pedeapsă doi ani și jumătate cu suspendare, cred că oricine deține informații corecte și poate să le transmită mai departe este dator să o facă!“, crede Nicoleta, mama a doi băieți (15 și 6 ani) și a unei fete (16 ani). „Mama m-a învățat «să-mi păzesc terenul, că nu am un hectar» și că toți băieții urmăresc să facă sex cu fetele, după care le părăsesc. Când am mers la ginecolog, la 19 ani, cred că eram destul de panicată – îmi amintesc că m-a întrebat dacă am fost violată sau dacă îl cunoșteam pe cel cu care avusesem relații sexuale.“ Așa că Nicoleta s-a documentat bine pe subiect și a fost pregătită să le răspundă copiilor ei la orice întrebare. „E mai bine să afle de la un adult tot ce vor să știe“, crede ea. „De la oricine e capabil să ofere informații corecte și corelate cu vârsta.“ 

„Nu doar părinții trebuie să se ocupe de educația sexuală a copiilor“, este de părere și Andreea (care m-a rugat să-i schimb numele în articol, ca să nu o „afurisească“ credincioșii din comunitate). „Sunt mama unui băiat de 12 ani și a unei fete de 20. Băiatul învață la o școală particulară cu caracter religios. Mergem la biserică pe cât de des putem, ne spovedim, avem duhovnic, gândurile, sentimentele și trăirile din zona credinței ortodoxe fac parte din viața noastră de zi cu zi. Sunt însă idei pe care le-am întâlnit destul de des în această zonă și pe care nu le împărtășesc și nu le înțeleg. Una dintre ele este cea privind educația sexuală a copiilor. 

Cred că rezistența celor care pretind că această zonă trebuie lăsată exclusiv în seama părinților vine din necunoașterea unor realități demonstrate științific și statistic: înțeleasă greșit sau nediscutată, tematica sexuală poate naște monștri (abuzatori, agresori etc.) sau victime (ale abuzului sau, pur și simplu, ale unei vieți sexuale neîmplinite, chinuitoare). Ne-o demonstrează psihologia, medicina, cazuistica privind abuzurile sexuale care implică adolescenți sau copii. Aceste ore [n.r. – de educație sexuală/sanitară] nu sunt ore în care copiii de grădiniță vor fi învățați să se masturbeze sau să facă sex, ci ore în care li se va da ocazia să înțeleagă și să știe cum să-și gestioneze impulsurile naturale în mod sănătos, astfel încât – tocmai! – să nu devină obsedați sexual, incapacitați de dorința continuă de masturbare sau gata să facă orice, inclusiv să violeze, pentru a-și satisface nevoile sexuale. Fiul meu a avut parte de aceste lecții la 4 ani, când interesul față de sex era major, iar o prietenă psiholog l-a ajutat prin câteva discuții să se poziționeze corect față de subiect și să înțeleagă ce nu e cazul să facă, iar pe mine – cum să mă port cu el în așa fel încât să nu îi fac rău pe termen lung. 

Cine predă asemenea lecții – e un subiect separat, dar nu cred că, dacă un profesor e slab, renunțăm la materie, ci căutăm să îmbunătățim profesorul. Până la urmă, inclusiv creștinismul, ortodoxia ne îndeamnă să avem grijă unii de alții, să gândim în perspectivă, să ne folosim de ce avem ca să ne facem bine unii altora. Cum să-mi lipsesc copiii de ceva ce știu că e sănătos și le face bine pe termen lung? Și de ce? Doar pentru că eu n-am avut parte de așa ceva și mă simt stânjenită inclusiv în zilele noastre de discuții pe aceste teme? Nici gând!“

La ora la care termin de scris acest articol, filmul cel mai vizualizat în România – țara care (să recapitulăm!) a organizat un referendum de modificare a Constituției pentru familia tradițională, în care copiii răpiți și torturați cer în zadar ajutor și-n care victima este mereu de vină – filmul numărul 1, deci, este unul despre o tânără sechestrată de către un mafiot „romantic“, care-și dorește ca, la finalul unui an, ea să se îndrăgostească de el. O combinație de Cincizeci de umbre ale lui Grey cu Frumoasa și Bestia. Peisaje superbe (Sicilia, deh!), haine de designer și scene de sex fierbinte având un protagonist cu corp sculptat. Norocul nostru că, la final, ea moare…

La capitolul „lecturi suplimentare pentru părinți“, aș recomanda aceste cărți editate în limba română: #LoveIsFun: iubirea și sexul în același patRegândirea infidelitățiiAnatomia iubiriiInteligența erotică și Măștile masculinității.

Simona Calancea

Simona Calancea este jurnalist cu o experiență de 25 de ani în presa scrisă și online. În ultimii ani a coordonat proiecte editoriale de parenting și a colaborat cu mai multe organizații neguvernamentale pe programe de educație și sănătate.

Back To Top
×Close search
Caută