Relația noastră cu mâncarea este uneori complicată, dar este una esențială pentru înțelegerea emoțiilor și a stărilor noastre mentale. Legătura dintre hrană și dispoziție a fost stabilită de sute de studii științifice. Ele au demonstrat legătura dintre dorința de a consuma un aliment anume și nevoia de a asimila niște micronutrienți specifici. Acești micronutrienți sunt folosiți de corp pentru a ne regla emoțiile, starea de spirit sau condiția fizică.
Se pare că unul dintre cele mai populare alimente pe care oamenii le doresc este ciocolata. Ciocolata conține o substanță chimică numită feniletilamină – același produs chimic pe care creierul nostru îl secretă atunci când simțim emoția iubirii romantice.
Să te bucuri din când în când de mâncare ca recompensă este o parte normală, naturală a vieții. Cu toate acestea, apar probleme dacă aceasta e singura strategie pe care o utilizăm ca să ajungem la o stare de bine și dacă se întâmplă atât de regulat încât începem să simțim că nu ne mai putem controla.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Toate tipurile de emoții ne pot obliga să mâncăm: de la dispoziții nedorite (cum ar fi frustrarea, anxietatea, îngrijorarea), până la emoții pozitive sau chiar sentimente neutre (cum ar fi plictiseala și apatia).
Comportamentele expuse de părinți pot avea un impact semnificativ asupra dezvoltării (sau nu) a unei tulburări alimentare. Atitudinile figurilor parentale sunt incredibil de importante în dezvoltarea psihicului copilului. Când un părinte are o relație nesănătoasă cu alimentele, acest lucru i se poate transmite și copilului. De exemplu, imaginea corporală nesănătoasă a mamei și obsesia pentru numărarea caloriilor se transferă cu ușurință la fiica sa adolescentă.
Mâncarea este adesea folosită pentru a face un copil „să se simtă mai bine“. Cu toate acestea, utilizarea alimentelor în acest mod poate avea un efect negativ asupra dezvoltării preferințelor și a comportamentului alimentar viitor.
Preferința pentru alimente dulci este prezentă încă de la naștere și, pe măsură ce copiii cresc, ea rămâne constantă. Această predispoziție le oferă părinților un instrument de negociere foarte la îndemână, care poate fi folosit pentru a-l determina pe copil să se comporte într-un mod anume. Mulți părinți consideră că, oferind dulciuri, aduc fericire copilului. Utilizarea alimentelor ca recompensă, mită sau pentru „a face lucrurile mai bine“ este asociată cu o serie de rezultate mai puțin dorite. Când alimentele sunt folosite pentru a face un copil să se simtă mai bine, el poate deveni dependent de ele ca să-și regleze emoțiile, în viitor.
Un studiu a descoperit că mai mult de 40% dintre fetele care țineau o dietă făceau acest lucru deoarece așa le îndemnaseră propriile mame. Dacă un părinte îi spune copilului să mănânce mai mult ori să slăbească, plantează semințele imaginii corporale negative. Atunci când o mamă sau un tată tratează un copil în așa fel încât să-l facă să se simtă inferior, există o șansă semnificativ mai mare ca acel copil să dezvolte o tulburare alimentară. În plus, tulburările alimentare pot fi adesea un mecanism de coping pe care tinerii îl dezvoltă ca modalitate simbolică de a aborda dificultățile de acasă și provocările din relațiile cu părinții. Este un mod inconștient de a „reacționa“.
Experții estimează că 75% din supraalimentare este cauzată de emoții.
℗PUBLICITATE
Mulți dintre noi constată că mâncarea poate aduce confort, cel puțin pe termen scurt. Drept urmare, adesea apelăm la alimente pentru a vindeca problemele emoționale sau pentru a înlătura disconfortul. Mâncarea cu rol de a ne calma devine un obicei, care ne împiedică să învățăm alte abilități, ce ne-ar putea rezolva eficient stresul emoțional.
Efectele psihoactive ale anumitor alimente pentru care ni se declanșează o poftă nesățioasă sunt asemănătoare cu un comportament de automedicație și se crede că ameliorează un deficit central de serotonină.
Psihologia subliniază rolul emoțiilor negative (de exemplu, furia) ca declanșatori ai poftelor, iar teoriile învățării susțin că poftele sunt un răspuns învățat. Mulți oameni mănâncă nu pentru că au o nevoie nutrițională, ci pentru că simt o emoție neplăcută (precum respingerea, singurătatea, stresul, depresia, frica, trădarea, lipsa de valoare, înfrângerea, neputința sau lipsa de speranță). Acest consum emoțional excesiv de alimente duce adesea la exces de grăsime și alte probleme de sănătate.
Cele două tipuri de foame sunt:
- Foamea emoțională. Este bruscă și specifică, pretinzând un singur aliment; trebuie satisfăcută instantaneu; conduce la alte pofte de alimente specifice, în special cele bogate în grăsimi și zaharuri; provoacă sentimente de vinovăție, rușine și neputință.
- Foamea fiziologică. Provine din stomac, se declanșează treptat și este receptivă la o varietate de alimente; nu provoacă emoții negative.
Dacă putem învăța diferența dintre foamea emoțională și cea fiziologică, ne putem satisface mai ușor nevoile emoționale.
Cum ne despărțim emoțiile de mâncare? Pentru început, trebuie să ne amintim care este adevăratul scop al mâncării: să ne hrănească.
Prevenirea alimentației emoționale implică în primul rând reducerea stresului, folosirea unor modalități constructive de înțelegere și gestionare a emoțiilor, precum și utilizarea alimentelor ca sursă de energie, mai degrabă decât ca modalitate de rezolvare a problemelor.
Amintiți-vă zicala: „Mâncăm pentru a trăi, nu trăim pentru a mânca.“
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
