fbpx
skip to Main Content
Maternitatea Este O Călătorie, Nu O Destinație

Maternitatea este o călătorie, nu o destinație

Fiind un cumul de trăiri emoționale duse adesea la extrem (de la durere la exaltare, de la oboseală la vitalitate, de la deznădejde la optimism etc.), maternitatea rămâne, fără doar și poate, una dintre experiențele ce cu greu își găsesc echivalent în celelalte etape ale vieții.

Deși, în aparență, maternitatea implică același pachet de atribuții ce le revin mamelor în creșterea și îngrijirea nou-născuților, experiența în sine este trăită în mod unic și personal de fiecare femeie în parte. Individualitatea experienței este dată în primul rând de bagajul emoțional pe care îl are fiecare femeie în momentul când începe această incursiune în universul maternității.

De asemenea, încă de la începutul experienței, transpare „inteligența parentală“ (bagajul informațional) cu care este înzestrată fiecare viitoare mamă. Aceste două componente fac diferența între felul cum se raportează fiecare femeie la una dintre cele mai importante experiențe din viața ei. „Pentru a aplica principiile educației parentale conștiente, adulții au nevoie de informații științifice și de practică. Mă refer la informații cu privire la nevoile de dezvoltare ale copilului, la felul în care funcționează creierul uman și la cultivarea stării de prezență conștientă în plan relațional“ – Gáspár György.

Maternitatea este una dintre cele mai importante piese ce completează puzzle-ul feminității. Se spune că o mamă se naște odată cu copilul ei. Acest rol de mamă, odată început, ține toată viața. Chiar dacă responsabilitățile unei mame se degajează pe măsură ce copilul devine adult, la nivel emoțional o părticică din fiecare mamă va vibra pentru copilul ei până la sfârșitul vieții.

În general, majoritatea femeilor își doresc și ajung să fie mame. Ceea ce este un lucru cât se poate de firesc. Mai puțin constructiv, însă, e atunci când femeia se identifică cu rolul de mamă și transformă acest rol într-un sens al vieții. De cele mai multe ori, acest lucru nu se întâmplă conștient. Fie dintr-o lipsă de semnificație a propriei vieți, fie din dorința de a salva o relație disfuncțională cu propriul partener, femeia pune pe micuții umeri ai copilului ei această responsabilitate. Copilul devine, astfel, în mod inconștient, salvatorul mamei lui.

În primele luni de viață, copilul este în simbioză cu mama lui

Potrivit stadiilor de dezvoltare, în primele luni de viață, copilul proiectează în mama lui întregul univers. El se oglindește în ochii mamei lui, în expresiile ei faciale, însușindu-și astfel percepțiile și emoțiile legate de întreaga lume. Dacă mama răspunde cu blândețe, cu o privire senină, veselă și binevoitoare nevoilor copilului, el învață despre lume că e un loc frumos în care se poate simți în siguranță. Dacă, în schimb, ochii mamei trădează îngrijorare, tensiune, tristețe, deznădejde, copilul își va însuși aceste emoții în legătura sa proprie cu lumea exterioară. Desigur că cele două situații sunt, de fapt, două extreme ale unui continuum care măsoară echilibrul emoțional al mamei.

„Copiii noștri vor să interacționeze cu noi încă din clipa în care se nasc. Iar fața noastră e un tablou neprețuit pentru ei. De fapt, pentru un bebeluș, nu există jucărie mai captivantă decât fețele noastre. Și nu există muzică mai captivantă decât vocea noastră.“ – John Gottman

Nu cred că există mamă care să nu guste din cocktailul emoțiilor copleșitoare, atât de fericire, cât și de disconfort. Tocmai intensitatea crescută a emoțiilor îi conferă maternității unicitate. Echilibrul nu implică să rămânem ancorați doar în zona pozitivă, ci exact această fluctuare între un capăt și celălalt, capacitatea de a se ridica din deznădejde și acceptarea de a mai trece pe acolo. Și, mai presus de toate, asumarea acestor emoții, conștientizarea și integrarea lor.

Este de-a dreptul firesc ca, după nopți nedormite, ținând copilul la piept sau legănându-l și dansând cu el prin casă între apus și răsărit, o mamă să experimenteze toată paleta emoțiilor de disconfort. A fi conștientă că resursele fizice sunt limitate, a-și accepta vulnerabilitatea în anumite perioade ale vieții sunt indicatori relevanți ai inteligenței emoționale.

Mama se conectează atât la nevoile copilului, cât și la propriile emoții

O bună conștientizare a acestor trăiri o ajută pe mamă în primul rând să nu proiecteze în relația cu bebelușul ei toate fricile sau durerile sufletești din perioada copilăriei ei. Iar maternitatea este tocmai terenul propice pentru ca această reactivare să se întâmple.

Un copil este în simbioză cu mama lui în primele luni de viață și este firesc să fie așa. El nu-și poate satisface singur nevoile, pentru a supraviețui. Însă mama este adultul responsabil atât pentru îngrijirea nou-născutului, cât și pentru igiena sa emoțională. Însăși această conectare profundă dintre mamă și copil deschide la nivel emoțional o întreagă cutie a Pandorei. Să facă distincția între stările firești de oboseală, iritare, îngrijorare etc. și propriile mecanisme de apărare, ce se activează în mod automat în relația cu copilul, presupune claritate mentală, luciditate și un bun discernământ.

℗PUBLICITATE


Vestea bună e că aceste abilități se învață. Dacă nu au fost însușite în prealabil, procesul terapeutic oferă această oportunitate în orice moment. Mai ales în momentele cu reale provocări, cum este maternitatea. Iar mamele pot confirma că primele luni sau chiar primii doi ani de după naștere constituie o astfel de perioadă, cu multe provocări. Nici autoarea acestor rânduri nu a fost absolvită de provocări și chiar eșecuri, în cele două binecuvântate experiențe postnatale. De multe ori, conștientizăm că un ajutor de specialitate ar fi fost util, după ce trecem prin încercări așa cum putem noi mai bine la momentul respectiv. Apoi plătim prețul consecințelor aferente. Învățăm pe propria piele, cum s-ar zice.

O vorbă din popor spune că, până nu dăm cu capul în gard, nu ne trezim. Este foarte adevărat că învățarea prin descoperire și prin propria experimentare este cea mai eficientă, dar costă mult, costă resurse, iar în acest spectru al vieții vorbim de resurse sufletești. Resurse sufletești proprii, dar și ale celor din jur. Toate sunt puse în joc, atunci când alegerile sunt de fapt ecouri ale mecanismelor noastre de apărare și nu alegeri bine cântărite și filtrate de cortexul prefrontal (partea creierului responsabilă de procesele cognitive).

Dinamica întregii familii este destabilizată în lipsa unei bune informări despre ce presupune cu adevărat rolul de mamă. Despre această etapă a vieții nu se învață în toți anii de școală. Astfel că modelele se preiau din familiile de origine. Familii care, la rândul lor, n-au trecut nici ele printr-un proces de instruire științifică, ci prin același mecanism de copiere. Și astfel perpetuăm tipare ale vechilor generații, care cu greu se mai potrivesc în lumea modernă.

Triunghiul, simbolul echilibrului

Dacă ne gândim la o tânără familie binecuvântată prin venirea pe lume a unui copil, ne putem imagina un triunghi: mama, tata și copilul. Așa cum ne amintim de la lecțiile de geometrie, trei puncte formează un plan. În acest context, putem vedea triunghiul familial ca pe un întreg, o măsură a echilibrului.

Mai știm, de asemenea, că orice triunghi se încadrează într-un cerc. Asta ne poate permite, vizual, să ne imaginăm cum fluxul de energie circulă de la un punct la celălalt, fără a fi omis niciunul dintre cele trei puncte. Dacă se întâmplă să fie omis vreunul dintre colțurile triunghiului, nu mai vorbim de un cerc – prin urmare, echilibrul este amenințat.

Și pentru că nu putem păcăli legile fizicii, când unul dintre puncte se apropie de al doilea, inevitabil se îndepărtează de al treilea. Triunghiul, teoretic, rămâne tot în echilibru. Dinamica lui funcționează oarecum după o lege a compensării, prin această libertate a punctelor de a migra pe arcul de cerc, de a se apropia sau a se îndepărta unele de altele. Astfel, atâta vreme cât două puncte nu se contopesc, triunghiul își construiește și reconstruiește echilibrul. Este într-o permanentă dinamică.

Dinamica unui triunghi o putem traduce în termeni psihologici prin relațiile dintre toți cei trei membri ai familiei: mamă-tată, mamă-copil, tată-copil. Cele trei diade formează un întreg, iar sănătatea psihică a familiei depinde în egală măsură de sănătatea celor trei relații. Este suficient ca două puncte din triunghi să se apropie prea mult sau să se îndepărteze prea mult, pentru ca sănătatea psihică a întregii familii să aibă de suferit.

Granițele sănătoase asigură sănătatea psihică a întregii familii

Până unde se poate apropia un punct de celălalt, astfel încât să nu afecteze bunul mers al întregii familii? Răspunsul nu poate fi dat în cifre, ci în termeni de reguli de respectare a etapelor de dezvoltare și a granițelor sănătoase.

Dacă ne referim la perioada maternității, pentru a nu ne abate de la tema articolului, triunghiul ia cea mai atipică formă în primele luni de viață ale bebelușului. Întrucât copilul este în simbioză cu mama lui în primele aproximativ 6 luni de viață, el se va apropia la maximum de punctul lui de siguranță – mama. Mamei îi revine astfel responsabilitatea de a primi cu toată ființa sa această apropiere, dar în același timp de a nu mări distanța față de celălalt părinte. Este o provocare mare pentru ambii părinți în această etapă să se poziționeze la distanțele sănătoase, astfel încât să nu destabilizeze întregul.

Întorcându-ne la metafora din tiltu, femeia își sporește feminitatea tocmai prin stăpânirea acestei arte de a păstra în armonie toate rolurile ce-i revin în diversele etape ale existenței sale, fără a se contopi cu niciunul dintre ele, ci îmbrățișându-le și integrându-le în potențialul ei creator.

Articol publicat în ziarul Informația Zilei

Ioana Zaharia

Ioana Zaharia - Dascăl de meserie, jurnalist de profesie, psiholog în devenire, psihoterapeut în formare, bodyART instructor în timpul liber, iar peste și printre toate astea la un loc, ardeleancă și mamă de Flaviu și Sofia.

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută