skip to Main Content
Mecanica Relațiilor: Perspectiva Masculină Asupra Relațiilor De Cuplu

Mecanica relațiilor: perspectiva masculină asupra relațiilor de cuplu

Temele psihologiei relaționale constituie un subiect de interes actual și care necesită înțelegere și asimilare. Din afară, pot fi percepute ca teorii care sună bine, dar rece. Dinăuntru abia, se deschide o perspectivă a înțelegerii, a recunoașterii unor mecanisme cu care deja ne-am confruntat noi toți. Efortul teoretic și practic al lui Gáspár și al echipei sale de la Pagina de Psihologie este inestimabil, ca valoare. Probabil, în orice moment și „de oricare parte“ a unei relații ne-am afla, avem nevoie să știm ce ni se întâmplă și de ce. De partea solitarului – veți spune că nu vorbim de o relație aici – ba da, despre relația cu sine. Căci de acolo pornește totul. Sau de partea întunecată a dorului și a melancoliei. Sau de partea în care întoarcem pisica și pe partea cealaltă, ca să mai toarcă încă puțin. Sau de partea îmbrățișării magice și a dorului care hrănește distanțe. Sunt multe etape ale unei relații, ale relaționării în general, multe straturi, niciodată posibil de întrevăzut dinainte și mai degrabă izvorâtoare de dileme sau de fericiri. Observăm la scară largă că din cele mai bune intenții se ajunge aproape obligatoriu și la impasuri. De cele mai multe ori, transformate în fundături. Singur – nu e bine. Împreună, e dificil, adesea toxic. Dar câteodată fericit; și, cu siguranță, necesar și firesc. Și atunci, cum procedăm? Așa cum am învățat deja, un impas nu e un capăt, ci doar începutul unei vindecări, al unei aflări, al creșterii interioare și împreună. Pentru că a fi împreună cu cineva, dincolo de orice erotism sau afinitate rațională, deschide cea mai eficientă cale a aflării de lucruri noi despre sine și despre oameni. Este o cale de creștere spirituală, emoțională, afectivă.

Am privit mereu cu un soi de curiozitate ideea de „relație“, de „cuplu“. Nu știu de ce, dintotdeauna a fost în mine un sâmbure de contemplativitate care m-a determinat mereu să văd cu un soi de precauție ideea entuziasmării subite, a abandonării, a unei exaltări. Am rămas mereu atent ca în fața unui lucru neînțeles și care se cere a fi mai întâi descoperit. Cu tot cu fluturi, când au fost. Mi-am asumat atâtea experiențe câte mi s-au deschis, am greșit, m-am bucurat, a fost foarte bine, a fost mai puțin bine, s-au născut mereu întrebări și viitoare amintiri. Am învățat mereu ceva. M-am aflat pe mine și am aflat cum „funcționează“ câteodată oamenii.

Ce îi face să se apropie? Ce îi păstrează aproape? Are dragostea un mod anume de a fi exprimată, așteptată, recunoscută? Nu există niciun manual de utilizare, nu există nicio traducere exactă a exprimării în fapte exacte, previzibile, valabile. „Dragoste e atunci când“ – se raportează adesea prea ușor la norme cantitative sau la traducerea limitată a exprimării unor nevoi fiziologice și afective, prin prisma înțelegerii fiecăruia. Dar ea e necuprinsă. Și liberă de orice clișeu. Ea e și acolo unde nu o caută nimeni. Atunci probabil că se poate afla Iubirea. Esența e să o vezi atunci când nu mai seamănă cu ce știi tu. Iubire e când știi să și lași, să uiți, să ierți, să protejezi de sine și de ego, când îl ajuți pe celălalt să devină el însuși, chiar dacă pentru asta trebuie să plece departe. Nu e doar efortul de a păstra aproape. Sau teama de a pierde. Sau nevoia de a avea, de a deține.

Am aflat însă un mic secret, între timp. De fapt, înainte de toate, am învățat diferența între Dragoste și Iubire. Și că adesea le confundăm; sau credem că dependența ori gelozia sunt forme de dragoste. Iubirea vindecă, e dincolo de noi, e necuprinsă, ea ne conține, în fapt. Dragostea e un liant chimic și magic, e o formă umanizată, la scara fiecăruia, noi o modelăm. Cuvintele lui Bruno Schultz mi-au luminat însă căutarea. El spune: „Demiurgul nu are un monopol asupra creației. Aceasta este o însușire a tuturor spiritelor. Materia este infinit fertilă, inepuizabil vitală și naște o putere de seducție care ne deschide pe toți înspre a Crea. În așteptarea formei date prin atingerea spiritului, materia se află în permanentă mișcare și transformare”. Așadar, dragostea, prin energia ei vitală, poate iniția și amplifica elanul creator. Ceea ce este magic și ne așază în poziția de Creator. A fi creativ, pentru unii e ceva cu totul nou și nemaivăzut, pentru alții o stare de spirit permanentă. Cuvintele de mai sus explică precis starea de transformare în care intră oamenii prin îndrăgostire. Sau starea în care unii se află mereu. Stare pe care am dori să o păstrăm cât mai prezentă. Și totuși, față de un partener, ceva se întâmplă la un moment dat, iar cei mai mulți nu sunt pregătiți și cedează în fața tensiunii de a-l întâlni în sfârșit pe celălalt, fără „praf magic“ împrejur.

Oamenii uită însă în general că totul evoluează (nu zic că se schimbă). Ei evoluează, lumea evoluează, partenerul evoluează. E bine însă să fii pregătit, flexibil, deschis. Jurămintele de azi e posibil să nu aibă nicio legătură cu cei care vom deveni mâine și pe care încă nu-i cunoaștem. Totul se transformă și de cele mai multe ori sensul poate scăpa, dacă nu întreținem o bună comunicare. Cu sine și cu celălalt. Pentru aceasta însă, nu ar trebui să existe frica, teama de a fi judecat, presiunea de a fi conform unor așteptări. Spațiul emoțional dintre cei doi ar putea acționa ca un amortizor. Iar pentru aceasta trebuie să existe un spațiu minim, necesar. Oamenii se grăbesc să reducă acest spațiu la zero, ca și când esența apropierii este să te confunzi cu ființa celuilalt. E necesar să știi cum să-ți lași și să lași aer, să lași să fie dor, să nu consumi, să lași să crească, să devină.

Și mai e ceva care îmi deranjează simțurile câteodată. Vorbesc cu multă lume și câteodată scapă un „al meu“ atunci când unele femei se referă la partenerul lor – prieten, soț. „Al meu“ în locul numelui lui este o afirmare a unei posesii care depersonalizează. Și care nu arată decât multă neîncredere în forțele proprii. Am învățat în timp că nimeni și nimic nu poate fi raportat la sine în termeni de apartenență. Nu-ți aparține nimeni, nu-ți aparține nimic, cu atât mai mult sentimentele cuiva. Îți aparțin propriile amintiri. Pe care trebuie să le așterni bine înăuntru, să le așezi în sertarele lor. Suntem formați ciudat și prin asimilarea unei întregi culturi poetice care mizează pe dependența de celălalt, pe blocaje emoționale datorate lipsei lui (ascultați atâtea melodii care deplâng drama despărțirii, a absenței). Emoțiile riscă să devină prea ușor distructive. Să-ți „ții firea“ ar trebui să fie un mecanism de stăpânire naturală în fața provocărilor emoționale. Dar nimeni nu e Superman, iar memoria răului, scurtă. Cedarea în fața propriilor slăbiciuni, cea mai accesibilă cale. „Lasă că e mai bine așa decât singur(ă)“ nu e neapărat și cea mai sănătoasă cale. Dependența emoțională e nocivă, cu acțiune discretă dar cu impact devastator, în timp. Dar orice dependență este o altă expresie a lipsirii de libertate.

Suntem persoane diferite, cu destine diferite, care aleg să meargă unul lângă celălalt pentru că împreună poate fi mai bine. Aici apare o nouă discuție. Cum e mai bine? Putem identifica fără niciun efort două sisteme complementare. Există oameni care își află un echilibru prin ei înșiși. Există alți oameni care au nevoie să fie echilibrați. Există oameni care dau și oameni care cer. Știm că acele contraste se atrag perfect, pe lângă jocul imposibil de stăpânit al instinctelor primare. Persoanele echilibrate inspiră echilibru și riscă să fie dezechilibrate de un partener labil. Cum aflăm o asociere echilibrată? Echilibrarea reciprocă pare să fie o soluție optimă. E nevoie însă de o cunoaștere profundă pentru a putea face să lucreze împreună două mecanisme complet diferite.

O greșeală frecventă apare atunci când îl investești pe celălalt cu idealurile tale. E doar un mod egoist de a te proiecta pe tine, de a-ți proiecta aspirațiile asupra lui. Te vezi tot pe tine acolo, ce îți dorești tu, iar ce îți dorești tu e bine, e cu sclipici, e deștept, frumos și puternic. Celălalt însă ar trebui să fie lăsat să fie el însuși. Să fie ajutat să fie el însuși. Iar dacă descoperi că nu e ceea ce credeai, nu e nevoie să îl faci responsabil pentru nefericirile ne-regăsirilor tale imaginate. El e poate foarte bine, așa cum e el, doar el știe. Dacă l-ai lăsa să fie, dacă l-ai privi, dacă te-ar preocupa adevărul lui, în egală măsura cu adevărurile tale, poate ți-ai da seama că răspunsurile erau deja acolo, dar erai prea entuziasmat(ă) ca să le și iei în considerare. Te poți bucura de ceea ce este celălalt, fără alt gând; îl poți privi și lăsa să zboare, liber. E un „pur și simplu“ care nu necesită niciun efort. Dar care deschide uși și dărâmă ziduri.

Se spune că oamenii creativi reușesc să obțină singuri ceea ce le trebuie. Să își inventeze ustensile prin care să își atingă scopul. Pe lumea asta, sunt două feluri de oameni (da, felul 1 și felul 2, dar altfel): oameni care dau și oameni care primesc. Sigur, până la un punct, schimbul este natural; cine are de dat… oferă și cine are nevoie de ceva… beneficiază. Lucrurile se complică atunci când mecanismul acesta nu mai e o excepție, ci o regulă în viață. Așa se ajunge la situații în care unii doar dau și alții știu doar să ceară și să primească. Ceea ce aduce un dezechilibru. Oamenii de lângă noi nu sunt doar surse prin care ne îndeplinim și ne satisfacem nevoile. Nu sunt doar niște „entertaineri“ amabili și entuziaști. Atât timp cât știm asta – poate că înainte să ne dezvoltăm reflexul de a cere orice când avem nevoie, de a consuma, de a ne baza pe altcineva – să activăm mai întâi mecanismele creative și să vedem cum putem obținem singuri ceea ce avem nevoie. Apoi ne putem întreba ce nevoi au oamenii de lângă noi. Și iată cum o schimbare mică de perspectivă poate aduce în timp schimbări majore la nivel de inter-relaționare. A fi independent, a-ți desena mai clar propria realitate și a-ți păsa de ceilalți nu e ceva rău, chiar dacă pare mult mai solicitant.

În plan personal, am început să îmi definesc nevoia de cunoaștere și să țes primele legături teoretice ale psihologiei relaționale odată cu „dibuirea“ intuitivă a unor noțiuni de inteligență emoțională și relațională. Reafirm faptul că, dincolo de lucruri pe care un psiholog le-ar considera normale, aflările noastre, ale „oamenilor simpli“, poate că se nasc mult mai greu, după experiențe și greșeli repetate, după șocuri sau traume emoționale, care ne împing să ne dăm seama că trebuie să înțelegem ce ni se întâmplă și de ce. Realizezi apoi faptul că e un întreg univers în care deja trăiai, dar căruia nu îi cunoșteai numele și ingredientele, încă. Așa cum gravitația exista și înainte să fie „descoperită“ de Newton. Aceste aflări și conștientizări, țeseri de fire și iluminări îmi definesc intens ultimii șapte ani. Probabil, odată cu intrarea mea în zona de asumare.

Inițierea voluntară a avut loc odată cu ieșirea din ceea ce a fost odată (ca niciodată) „prima relație“. Să tot fie 20 de ani de atunci, memoria e însă vie. Mi-am dat seama atunci că am nevoie să înțeleg lucruri aparent inexplicabile. Că, în doi, trăirile sunt mai intense și că pot apărea stări ambigue pe care am nevoie să le clarific, al căror cod trebuie cunoscut, pe care eventual să le gestionez. În timp, mediul relațional a fost creuzetul celor mai intense trăiri, cu nesiguranțe, drame, neînțelegeri, neregăsiri, regrete, dileme și melancolii, aventurări în „no man’s land“ și reveniri spectaculoase, călirea voinței, renunțarea la dependențe, iluminare interioară. Au fost și părți minunate, desigur. Dar în cazul meu, un mediu preponderent conflictual a fost generator de aflări, conștientizări, creșteri, maturizări, câștigare a autocontrolului prin cunoaștere de sine și cunoaștere a celuilalt. M-am întrebat adesea dacă sunt defect. De ce nu fac sau nu simt ca toți ceilalți; de ce nu e mai simplu, de ce totul pare să fie mai degrabă o provocare, decât o binefacere – prin relaționare.

Prin natura celor trăite în plan personal, acum 3 sau 4 ani am susținut primul seminar despre ceea ce definisem atunci empiric ca fiind „mecanica relațiilor“. Am început atunci să cred cu tărie în rolul salvator, vindecător al comunicării pașnice și al dialogului constructiv. Pentru a preîntâmpina conflicte inutile sau toxicitate. Am simțit că fricile pot fi vindecate din momentul în care identificăm sursa lor, deci relevarea lor e de fapt o binefacere.

Am recunoscut că într-o relație e nevoie de doi, de încredere, de comunicare, de susținere. Am început să fiu atent la copilăria celuilalt și la relația cu părinții lui. Am început să simt că, atunci când nu abandonezi lupta, începi să poți vindeca.

Mi-am dat seama câte confuzii facem atunci când vorbim despre Iubire. Prețul plătit pentru orice eroare „de pilotaj“ sau pentru anumite opțiuni, la care acum mă uit cu alți ochi, e însă unul minunat: Cunoașterea. Corelată cu Conștientizarea, te ajută să evoluezi spiritual. Să fii mai bun, să știi mai bine ce îți trebuie, ce greșeli să nu (re)faci. În cele din urmă, nu suntem atât de diferiți; în cele din urmă, totul are un sens și o explicație. Dacă le căutăm. Căci mersul în virtutea inerției nu deschide calea spre o viață conștientă. De aceea întrebarea „De ce?“ este magică. De la ea pornește transformarea. În momentul în care te întrebi „Dar de ce mi se întâmplă aceasta?“ ești deja pe calea cea bună a aflării, ba chiar pe jumătate vindecat, pentru că totul se va întâmpla astfel încât să poți afla răspunsul și să îl recunoști, atunci când vei fi pregătit. Acesta este rolul drumului – de a ne pregăti întru recunoaștere.

Mulți oameni trăiesc într-un prezent extrem de ancorat în realitate, în a deține, a controla, a avea. Este doar partea hardware, cea care face posibilă experiența. Fac o paralelă ce poate suna straniu: e ca și cum te-ai atașa de trambulina de pe care poți sări într-un bazin sau de parapanta cu care poți face un zbor, în loc să te deschizi chiar spre experiența de a plonja, de a înota sau de zbura. Cu mult mai frumoasă decât obiectele care o fac posibilă. Experiența creează memorie, emoția este ingredientul magic. Privirea pozitivă asupra vieții aduce lupa în poziția potrivită, obiectivul bine reglat înspre subiect. Se poate trăi frumos, cu puțină voință.

Greșelile pot genera aflări inestimabile, empatia și renunțarea la sine pot vindeca. Există opțiuni eronate și alegeri corecte, există pattern-uri, învățare, aflare. Există ego, o barieră extrem de dificilă pentru evoluție. Există dorința de transformare și de a fi mai bun. Sigur, instinctul ne duce unde avem, de fapt, nevoie să fim. Dar câți dintre noi știu să vadă în acest fapt o oportunitate de creștere? Aici, practicarea fotografiei m-a învățat să caut un sens în tot ceea ce mă înconjoară.

În ultimul episod al seriei Star Wars exista o replică profundă: „Nu te lupta cu ceea ce urăști, salvează ce iubești“. Cred că este un îndemn inspirațional foarte valabil în orice moment al existenței, al relației, atât în impas, cât și în plină stare de exuberanță. Există speranță, totul are rostul lui și ar fi bine să fim pregătiți să îl vedem. Conviețuirea constructivă este magică și nu ar trebui să fie despre consum și zbucium, ci despre creștere împreună. Doar că ambele tabere coexistă, așa cum Binele și Răul depind doar de sensul pe care noi îl dăm. Ele împreună, în echilibru, definesc întregul. Fericire fără zbucium nu există, trebuie doar să învățăm să le gestionăm în egală măsură, în cele din urmă.

Vlad Eftenie

Vlad Eftenie este lector dr. la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București și un fotograf pasionat. Susține cursuri, seminare și workshopuri și are nenumărate expoziții în țară și în străinătate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută