fbpx
skip to Main Content

Cântă, Zeiță, mânia ce-aprinse online-ul! 2020 va intra în istoria digitală ca anul în care Facebook a îndepărtat, în numai 3 luni, 22,5 milioane de postări care au încălcat politicile companiei cu privire la hate speech. În care secretarul general al Organizației Națiunilor Unite, António Guterres, ne-a vorbit despre imunitatatea împotriva virusului urii care a infectat social media în timpul pandemiei COVID-19 și ne-a rugat să răspândim doar bunătate. Și anul în care termenul „zoombombing“ a fost inventat.

Practica de a lansa comentarii jignitoare sau imagini pornografice în întâlnirile Zoom ale corporatiștilor din lumea întreagă și în timpul orelor din Școala Online este doar cel mai nou cap al unei Hidre digitale care, asemenea personajului din mitologia greacă, se reface de câte ori este tăiat. Cyberbullying, cyberhate, cyber-aggression, trolling sunt toate forme ale fenomenului urii online, ajuns la cote istorice în acest an.

Cu doar 4 veri în urmă priveam cu optimism la zeci de copii adunați din toată țara în tabăra de final Less Hate, More Speech, un proiect de combatere a urii online adresat tinerilor.

Complice în idealism și naivitate mi-a fost atunci, printre alții, Theodor Jumătate, jurnalist la Gazeta Sporturilor – un ziar pionier în moderarea comentariilor online instigatoare la ură. În cazul în care vă mirați la fel de mult ca mine atunci când am auzit-o prima oară, sportul –  adică exact acea activitate care promovează spiritul prieteniei, solidarității și conceptul de fair play – este domeniul cel mai virusat de violența online. 

„N-am evoluat cu nimic în 4 ani, dimpotrivă: e dramatic!“ – mi-a povestit Theodor când am vorbit pentru acest articol. „Oamenii nu înțeleg de ce le moderăm comentariile, ei nu vin să se educe, ci să-și dezlănțuie online complexele și frustrările. Cei care scriu postări pline de ură pot fi deopotrivă oameni tineri și în vârstă care acționează ca în fenomenul ultras din lumea fotbalului – acei fani radicali pe care îi leagă pasiunea față de echipa lor și implicit ura față de toți ceilalți. Irriducibili lui Lazio Roma sunt și avocați, și doctori. Vin de la serviciu, își lasă costumul și servieta, își pun tricoul echipei favorite și devin «huligani». Aceste momente din viața reală sunt amplificate mult în online. Pentru că unii cred că poți spune absolut orice, fără nicio limită, știind că nu vor fi consecințe“ – crede jurnalistul.

Theodor s-a izbit de virulența urii online nu numai la birou, ci și-n viața personală. Prieteni buni i-au devenit inamici online, pornind de la simple divergențe de opinii, iar numele lui (Jumătate) a devenit subiect de glumițe și injurii mâzgălite pe pereții social media.

COVID-ul a fost catalizator în cele mai noi reacții de ură online pe care, ca noi toți, Theodor le-a observat. „Postări pe temă au dezlănțuit niște comentarii halucinante și dezbateri deraiate total și s-a ajuns și la jigniri. Astfel de comentarii mă afectează și îmi creează o stare de neliniște, gândindu-mă că ce vedem pe rețelele de socializare este partea ascunsă din noi, care poate răbufni oricând“ – spune jurnalistul.

Cel mai recent caz de lapidare online a avut-o ca țintă pe nimeni alta decât Andreea Esca. Din fiica cea mai îndrăgită a României de la Nadia Comăneci încoace și jurnalistul tv cel mai apreciat, Andreea a devenit peste noapte (s)pionul Organizației Mondiale a Sănătății, după ce a povestit la Știrile Pro Tv despre perioada grea prin care a trecut împreună cu fiul și soțul ei, când toți 3 au fost diagnosticați cu COVID. Lacrimile i-au fost analizate mediatic strop cu strop, iar decența ni s-a fracturat de tot.

Am citit siderată postări și comentarii pe temă și am văzut cum se rostogolește bulgărele de ură online, luând la vale prietenii, simpatii, rațiuni și empatii. Am pus nevoia oamenilor de a-și da jos măștile online pe seama celor purtate de nevoie în offline și a fricii care ne-a cam sabotat viețile în acest an și-am recitit pe îndelete explicațiile Dianei Stănculeanu despre aritmetica urii.

Și pentru că discursul urii online mi s-a părut lipsit de conținut și coerență în această perioadă, mi-am căutat ultimele răspunsuri pe temă la o somitate în domeniul comunicării: prof. univ. dr. Dumitru Borțun.

Sunteți expert în comunicare, predați cursuri de Analiza discursului public, Etică în comunicare, ați predat Psihosociologia comunicării. Cum se vede, din perspectiva dumneavoastră, discursul instigator la ură din mediul online?

Discursul urii este o formă de non-comunicare. Invectiva, etichetarea, prezumția de vinovăție sau resentimentul afișat explicit au darul de a bloca orice act de comunicare. Mă refer la comunicarea intențională, căci oamenii agresivi transmit și ei ceva, dar nu ceea ce și-au propus: transmit că sunt narcisiști, vanitoși sau egocentrici, că nu s-au maturizat afectiv, că inteligența lor emoțională tinde spre zero sau că nu au făcut prea mulți ani de școală ca să apuce să afle în ce condiții mesajul lor poate ajunge la destinatar. Trebuie să fii de o naivitate strigătoare la cer ca să-ți închipui că dacă „ai pus la punct“ un interlocutor, acesta va mai fi receptiv la argumentele tale sau că își va schimba opinia doar fiindcă l-ai jignit. 

Jignirile nu au fost și nu vor fi niciodată argumente. Ce este o jignire? Este starea sufletească pe care o ai când cineva îți contrazice imaginea de sine. Din acest motiv, în teoria discursului, jignirile intră în categoria „actelor amenințătoare pentru imagine“ (Face Threatening Acts). Starea sufletească la care mă refer se numește disonanță cognitivă și este o stare pe care individul nu o poate suporta prea multă vreme; dacă nu o depășește la timp, el va ajunge la o stimă de sine tot mai mică, la o motivație tot mai scăzută și, în final, la depresie. Iată de ce un sistem psihic sănătos va reacționa la amenințarea imaginii de sine în sensul reducerii disonanței cognitive. Un om pe care l-ai jignit nu va mai fi atent la pledoaria ta, se va mobiliza să pregătească replicile prin care să-ți demonstreze că părerea ta despre el este greșită. Ceea ce intenționai să-i transmiți s-a evaporat! Cel care jignește își bruiază mesajul, se sabotează singur.

Pentru specialiști, aceste lucruri sunt banale. Din păcate, ele nu sunt la fel și pentru o mare parte a semenilor noștri. Unii dintre ei sunt atât de ignoranți, încât își închipuie că dacă înjură, comunică. 

℗PUBLICITATE


În două discuții care atingeau tangențial și problematica online hate, vorbeați despre faptul că lipsa de recunoaștere din partea societății ne frustrează și, pe de altă parte, spuneați că există printre noi chiar „oameni cu școală terminată“ care nu au trecut la etapa decentrării descrisă de Piaget. Ce alți „factori de risc“ pentru discursul instigator la ură din mediul online ați mai identificat? Cine sunt cei care urăsc online?

O parte din „factorii de risc“ i-am enumerat mai sus. Foarte important mi se pare deficitul de inteligență emoțională – adică acel tip de inteligență care ne ajută să sesizăm intenția celuilalt, motivația lui, cauzele care îl determină să gândească într-un anumit fel sau condițiile care îi influențează percepțiile, atitudinile și opiniile. Howard Gardner ne spune că inteligența emoțională este doar unul dintre cele opt tipuri de inteligență pe care le avem în măsuri diferite. Dacă nivelul ei este scăzut, vom lua opinia celuilalt ca pe un afront personal.

Alt „factor de risc“ este o scăzută rezistență la incertitudine. Dacă nu sunt cercetători științifici, oamenii au nevoie de certitudini cât mai multe și cât mai puternice. Această nevoie se leagă de o nevoie perenă a naturii umane, nevoia de securitate emoțională. De aceea, majoritatea semenilor noștri urăsc incertitudinea și încearcă să o evite. Dar rezistența la incertitudine (resistance uncertainty) diferă de la un individ la altul. Unii pot suporta incertitudinea, pot amâna momentul în care își spun că „știu ceva“, dar alții nu o suportă deloc și resimt orice opinie diferită de a lor ca pe o amenințare la adresa certitudinii la care au ajuns, într-un fel sau altul. De dragul certitudinii pe care au dobândit-o, acești oameni ajung să urască pe oricine pune la îndoială convingerile la care au ajuns. 

O altă nevoie general-umană, nevoia de recunoaștere și acceptare își găsește expresia în nevoia de a avea întotdeauna dreptate – desigur, o nevoie irațională, maladivă. Este o formă sublimată de manifestare a nevoii de confirmare socială: dacă ea nu vine din partea altora – familie, colegi, șefi, instituții, societatea în ansamblu –, ea degenerează în acte de auto-confirmare. Victima acestei boli ajunge să-i urască pe cei care nu-i dau dreptate.

Un alt factor explicativ cred că este o anumită educație pe care o primim de peste două secole în culturile europene și în cele de sorginte europeană: o educație care supraevaluează egalitatea dintre oameni și eludează diferențele dintre aceștia. Revoluția Franceză (1789) a ridicat atât de sus discursul despre egalitate, încât diferențele au ajuns să pară nelegitime, rușinoase, mai greu de recunoscut și de acceptat. Se confundă egalitatea virtuală, de jure, cu egalitatea efectivă, de facto. Nu se înțelege că putem milita pentru egalitatea șanselor, dar, totodată, să recunoaștem diferențele existente, să le acceptăm și să ținem cont de ele. Din păcate, această cultură, a egalității supraevaluate, este o sursă de ură: „Cum îți permiți să gândești diferit?! Cine te crezi ca să ai opinii diferite de ale mele?! Cum îți permiți să fii… diferit?!“. De regulă, în urma unei intervenții publice primesc aprecieri pozitive – câteodată, chiar foarte frumoase, de-a dreptul impresionante, care mă și motivează să fiu prezent în dezbaterea publică. Dar sunt și unele mesaje negative, formulate aproape întotdeauna pe un ton revendicativ, al unui om vexat și autosuficient: „Cum e posibil ca un profesor universitar să afirme așa ceva?!“. Faptul că sunt profesor universitar devine secundar; principal rămâne faptul că afirmația mea nu răspunde așteptărilor lui. Inacceptabil! Ei bine, și aceste mesaje mă motivează să mă exprim în spațiul public: ele dovedesc că este nevoie de un discurs alternativ care să înlocuiască discursul urii.

Explozia urii din mediul online ține de logica înfruntării, acea logică pernicioasă și păguboasă, când combatanții nu mai sunt parteneri de dialog, ci niște inamici care vor să se distrugă unul pe altul. Dimpotrivă, confruntarea presupune existența unui scop comun – fie rezolvarea unei probleme, fie aflarea unui adevăr (nu întâmplător, cuvântul are prefixul „con“ pe care îl găsim și la „conviețuire“, „conlucrare“ sau „consens“). Logica păguboasă a înfruntării apare atunci când lipsesc scopurile comune sau când participanți sunt atât de egocentrici și de egoiști, încât nu văd decât propriile scopuri. Jacques Salomé vede în acest gen de interacțiune o lipsă de igienă relațională și o descrie în următorii termeni: a trece de la relație la reacție, de la apoziție la opoziție. Prin apoziție reușim să ne „confruntăm“ cu ceilalți, prin opoziție – să ne „înfruntăm“. În concluzie, confruntarea înseamnă a ne exprima; înfruntarea înseamnă a ne contrazice; confruntarea presupune maturitate, înfruntarea denotă infantilism.

O privire pe platformele social media ne arată că de la Bill Gates la George, Ion sau Amelia, cu toții putem fi subiectul urii, iar temele sunt diverse. La nivel internațional, rasa și/sau etnia, religia și orientarea sexuală sunt principale subiecte care declanșează comentarii violente, injurioase, instigatoare la ură. Din observațiile dumneavoastră, care este tema predilectă de ură online a românilor?

Principala axă care ne desparte este cea dintre universalism și particularism. Asta, în termeni de specialitate. În limbaj politic, e vorba de globaliști și suveraniști, iar în termeni jurnalistici de progresiști și naționaliști – doi termeni prea vagi, care conțin multe capcane, dar care sunt folosiți cu predilecție în discursul public. Scenele acelea hilare de la mitingul PSD de la Iași din 9 mai 2019, înfruntarea plină de ură dintre demonstranți și contra-demonstranți nu aveau de-a face cu distincția stânga-dreapta, cum s-a interpretat la un nivel superficial al analizei. Așa-zisa „stângă“ erau autohtoniștii, iar așa-zisa „dreaptă“ erau globaliștii. Veți spune că nu e firesc, că în restul lumii lucrurile stau invers. Așa este, dar ce este firesc în societatea noastră?!

Studiile arată că violența „verbală din mediul online are ca efect direct creșterea crimelor motivate de ură în viața reală. În ce mod am putea răspunde, fiecare dintre noi, la mesaje injurioase sau instigatoare la ură pe care le primim sau le observăm în rândurile prietenilor noștri virtuali, astfel încât să nu alimentăm și noi discursul urii online?

Am putea să răspundem într-un singur mod: să nu replicăm. Și tăcerea este un răspuns. Mecanismele care generează ură sunt circulare, dacă le declanșăm nu mai pot fi oprite. O dată pornită, ura se amplifică, exact ca un bulgăre de zăpadă care se rostogolește la vale: se mărește, se mărește, până când se sfărâmă sub propria greutate. În comunicarea dintre oameni, acest moment echivalează cu trecerea de la violența verbală la cea fizică. Mă veți întreba: „Se poate întâmpla așa ceva?!; Se poate trece din online în offline?“ Păi nu s-a întâmplat acum doi ani, pe 10 august?

Comunicarea în paradigma urii seamănă izbitor cu feedback-ul pozitiv, descris de savantul belgian Ilya Prigogine (Nobel pentru Chimie, 1977). Spre deosebire de feedback-ul negativ, care armonizează două mărimi (de pildă, temperatura radiatorului și temperatura camerei) și asigură conservarea unui sistem, feedback-ul pozitiv le escaladează, până în punctul în care sistemul se distruge sau se transformă. Iată de ce nu merită să răspundem unui discurs al urii; oameni fiind, aproape niciodată nu vom răspunde cu măsură, fără să amplificăm următoarea reacție a celuilalt. Acum putem înțelege de ce se spune în popor că „răzbunarea e arma prostului“, iar în Biblie, că răzbunarea e doar a lui Dumnezeu. Răzbunarea divină nu are nimic păcătos în ea, de aceea e singura răzbunare care are legătură cu actul dreptății.

Un fel de epilog

S-a făcut deja octombrie. Nu știu când au trecut 6 luni din acest an. Întoarcerea la școală e noul subiect de comentarii veninoase și invective pe social media și-n offline. La coadă în supermarket, triez pe telefon indignările părinților încleștate în cuvinte pe care nu și-ar dori să le învețe copiii lor la școală. Grijile lor sunt justificate, exprimările mai puțin. Ascult mesajele în buclă despre spălatul pe mâini, purtarea măștii și distanțarea fizică. Alfabetizarea sanitară pare să funcționeze. Lumea folosește gelurile dezinfectante, poartă măști și stă cuminte la coadă, în dreptul marcajelor trasate pe culoar. La alfabetizarea emoțională mai lucrăm. Mai citim câte-o carte. Mai vorbim cu un prieten. Mai cultivăm ceva inteligență emoțională. Sădim empatie. Înjumătățim la nevoie lista de prieteni virtuali. Păstrăm distanța față de cei care au învățat doar discursul urii și ne ținem aproape oamenii de la care avem ceva bun de aflat. Asta nu ne va scăpa, e drept, de riscul de COVID-19 sau de alte rele îngrozitoare care ne pot paște, dar ne va face, în mod sigur, imuni la virusul urii online.

Simona Calancea

Simona Calancea este jurnalist cu o experiență de 25 de ani în presa scrisă și online. În ultimii ani a coordonat proiecte editoriale de parenting și a colaborat cu mai multe organizații neguvernamentale pe programe de educație și sănătate.

Back To Top
×Close search
Caută