Una dintre cele mai îndrăgite și cunoscute psihanaliste ale tuturor timpurilor este austriaca Melanie Klein, despre care istoria ne spune că s-a decis să intre în lumea psihanalizei după ce a citit una dintre operele lui Freud. Ceea ce a împins-o către această profesie, la fel ca și în cazul multor colegi de breaslă, a fost o profundă dorință de înțelegere de sine. Melanie Klein suferea de depresie și trăia cu o obsesie față de moarte, dobândită încă din copilărie, când și-a pierdut sora, un frate și, la vârsta adultă, un fiu.
Rănile copilăriei și forța psihică a reinventării
Klein s-a născut la data de 30 martie 1882, într-o familie de evrei și o bună parte din viață și-a petrecut-o în capitala Austriei. A fost mezina unei familii cu patru copii și avea în plan să studieze medicina. În jurul vârstei de 20 de ani, se mărită cu cel cu care era logodită de câțiva ani, chimistul Arthur Klein, iar la scurt timp devine mama Melittei, apoi a lui Hans și ulterior a lui Erich. Depresia post-partum și nefericirea maritală au făcut ca Melanie să ceară ajutorul psihanalistului Sándor Ferenczi. Acesta a fost și contextul în care Melanie s-a apropiat de știința sufletului, alegând să ofere tot mai mult credit abordării psihanalitice a copiilor. Ce-i drept, și contextul ei de viață fusese unul suficient de dificil încât să se îndrepte spre această direcție. Provenea dintr-o familie cu părinți divorțați, pe care îi descria ca fiind oameni reci și lipsiți de afecțiune. Cărțile de specialitate scriu că, deși nu a beneficiat de o pregătire amănunțită în domeniul psihanalizei, munca ei a devenit extrem de prețioasă în special în domeniul utilizării jocului ca formă de terapie în munca cu copiii.
Când viața te îndeamnă să cauți sens și înțelegere
În 1921, odată cu asumarea eșecului marital, Melanie se mută la Berlin, încercând să-și găsească locul în Societatea Psihanalitică a Germaniei. Dar statutul de femeie divorțată, coroborat cu lipsa ei de certificări clinice și o societate patriarhală, au făcut ca munca lui Klein să nu fie apreciată. În schimb, avea să devină tot mai bine văzută de către psihanaliștii din Marea Britanie.
Bârfa academică spune că ideile sale erau în neconcordanță cu teoria dezvoltării a lui Freud, motiv pentru care respingerile au continuat să se manifeste. Ba mai mult, în timp, s-a iscat și o rivalitate între Melanie și Anna Freud – două dintre cele mai importante voci feminine ale psihanalizei. Cu toate acestea, Societatea Britanică de Psihanaliză a decis să se împartă în trei divizii: susținătorii lui Freud, ai ideilor lui Klein și diviza celor independenți.
O adevărată inovatoare în domeniul psihoterapiei, Klein a fost printre primii psihanaliști care au îndrăznit să-și centreze ideile și spre grupul țină reprezentat de copii. Astfel că și-a echipat cabinetul cu diferite jucării și figurine menite să faciliteze o relaționare cât mai strânsă cu micii ei pacienți. În munca sa cu copiii, Klein era dornică să descopere cum evoluează ființa umană de la căutarea primitivă a impulsurilor către o mai matură și serioasă adaptare în viață, ba mai mult, voia să înțeleagă de ce devine un adult nevrotic, sau care sunt mecanismele de adaptare care duc spre un astfel de profil de funcționare. Acesta avea să devină un alt punct de vedere care o diferenția de Freud, mai exact modul în care descria mecanismele defensive.
În teoria sa, Melanie amintește de un split pe care copilul îl face și prin care ajunge să-și divizeze mama în „sânul bun“ și „sânul rău“. Pe parcursul dezvoltării armonioase, acest split se vindecă, copilul ajungând să descopere că în această lume nu există doar „bun“ sau doar „rău“, mamele fiind atât o sursă de plăcere și bucurii, cât și de frustrare și suferințe. Despre toate acestea veți putea citi mai jos. Un alt concept despre care Klein conchide că indică maturizarea copilului este cel de ambivalență, considerând că a fi capabil să simți ambivalență față de o altă persoană, este un progres psihologic uriaș și un pas important în procesul de maturizare armonioasă.
Fondatoarea teoriei relație-obiect
Preocupată și interesată de analiza diadei mamă-copil, și mai puțin de dinamica tată-copil, Klein era dornică să analizeze primele 4-6 luni de viață de după nașterea bebelușului. La nivel larg este considerată fondatoarea sau mama uneia dintre cele mai importante ramuri ale psihanalizei – cunoscută drept teoria relație-obiect.
Teoria relație-obiect este o derivată a psihanalizei, caracterizată prin faptul că pune mai puțin accent pe latura biologică (așa cum ar fi ID-ul), oferind mai multă importanță tiparelor interpersonale de relaționare. Am putea spune că această teorie se apropie mult și de ceea ce astăzi numim psihologia relațiilor. Klein era convinsă că sinele copilului este atras de tot ce înseamnă relaționare cu cei din jur, interacțiuni pe care le internalizează, iar modul în care se întâmplă asta este considerat important pentru psihologia umană. Termenul „obiect“, în acest caz, se referă la întruparea fricii, a invidiei, a dorinței sau a oricărei alte emoții, dar și la persoanele semnificative din viața copilului sau părți ale unei persoane (de ex. sânul mamei). Astfel, se face o diferențiere clară între subiect și obiect.
℗PUBLICITATE
În teoria relație-obiect, contactul uman și nevoia de relaționare, și nu plăcerea sexuală, sunt considerate ingredientele de bază ale comportamentului uman și ale dezvoltării personalității.
Bebelușul are opțiunea de a internaliza sau de a introiecta obiectul – și poate face asta prin faptul că se hrănește cu laptele oferit de sânul mamei, ceea ce simbolizează viața și iubirea, dar și pe măsură ce experimentează foamea sau propria furie față de sânul rău care nu vrea să-i ofere laptele mult dorit. Obiecte internalizate care ajung să reprezinte baza eului copilului. Klein era convinsă că, în plan inconștient, copilul va depune eforturi semnificative pentru a păstra sânul cel bun al mamei și a se proteja de sânul cel rău. Iar astfel se pun bazele mecanismului de apărare de tip schizoid. Procesul inconștient de splitare, dar și cel de proiecție sau introiecție reprezintă încercări de descărcare a anxietății și presiunii psihologice.
În concluzie, teoria relație-obiect se concentrează pe experiențele din copilărie ale pacientului, care-l pot ajuta pe acesta să se înțeleagă, cunoască și accepte mai bine. Iar scopul intervenției este ca empatia terapeutului să reprezinte baza necesară pentru această analiză a trecutului (mai exact a emoțiilor și vechilor tipare de interacțiune), dar și pentru conturarea unor noi modele comportamentale.
Tema forțelor
În psihanaliza lui Freud se spune că, pentru a evita să fim distruși de instinctul morții, ne folosim de energia vieții, care este deopotrivă narcisistă și focalizată pe sine. Iar Melanie Klein vine și ne spune că, în ciuda faptului că încercăm să redirecționăm forța morții către exterior, noi tot simțim pericolul de a fi distruși (de acest instinct agresiv) și astfel recunoaștem sarcina majoră a libidoului. Iar nevoia de-a trăi cu aceste forțe opuse (instinctul morții și al vieții) reprezintă un conflict psihologic intern, cu rol fundamental în experiența umană. Credința lui Klein este aceea că tendințele noastre spre creștere și creație sunt obligate să se opună constant unei forțe distructive la fel de puternice. Această tensiune psihologică stă la baza suferinței umane. Iar această tensiune psihică s-ar afla la baza a ceea ce numim agresivitate și violență, putând fi descrisă și ca o luptă între iubire și ură, între plăcere și durere.
Pe scurt, în viziunea sa psihanalitică, Klein considera că inconștientul uman este condus de aceste două forțe:
- instinctul vieții (care ne mână către creștere și creație ) și
- instinctul morții (care ne mână către distrugere și dezintegrare).
Astfel, viața însăși reprezintă o luptă împotriva impulsului morții. Iar tensiunea rezultată din această luptă o vom resimți întreaga viață.
În ciuda faptului că nu a scăpat de depresie niciodată, Melanie Klein și-a canalizat energia vieții către a susține instinctul vieții și a lăsa o moștenire psihologică semnificativă în urma sa.
Printre cele mai importante opere ale lui Melanie Klein amintim:
- Psihanaliza copiilor, publicată în 1932;
- O contribuție la psihogeneza stărilor maniaco-depresive, apărută în 1935;
- Invidie și recunoștință, publicată în 1955;
- Povestea unui analize de copil, apărută în 1961.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
