Merită să-i forțăm pe copii să citească și să scrie de la grădiniță? Răspunsul studiilor clinice este în mod clar – Nu! – Pagina de Psihologie
skip to Main Content

Tot mai mulți părinți își laudă copiii atunci când reușesc, de la vârste foarte fragede, să capete contur educațional timpuriu. Nu de multe ori, locurile de joacă sunt adevărate podiumuri de etalare a cunoștințelor și, în egală măsură, a frustrărilor și a formării primelor anxietăți. Și există acest trend ascendent al copiilor-trofeu care, prin rezultatele lor „ieșite din comun“, îi fac pe părinți să simtă că sunt speciali, pentru că au unul sau mai mulți copii speciali. 

Presiunea părinților și a îngrijitorilor este, până la un anumit punct, justificată, de vreme ce tendința generală este aceeași, tehnologia accelerând această stare până la normalizare – iar noi pierzându-ne în vria postărilor și a validărilor false din social media. Astfel, dincolo de dorința de a supracompensa lipsurile personale, punem pe umerii copiilor o presiune mult prea mare, de cele mai multe ori lipsită de orice valoare psihologică ori academică. 

Însă chiar dacă tehnologia, timpurile ori așteptările noastre s-au schimbat, copiii și-au păstrat firescul dezvoltării, lăsat de Natură, și psihologii ne recomandă să nu grăbim ceva ce nu trebuie grăbit și să nu-i transformăm pe copiii noștri în niște trofee poleite cu aur.

Reversul educației precoce

Așa se face că ajungem să-i trimitem în medii instituționale de la vârste foarte mici, convinși fiind că odată intrați în colectivitate nu numai că vor deveni mult mai sociabili, ci își vor dezvolta sistemul imunitar în ritm simțitor, precum și intelectul. Ceea ce nu realizăm însă este că, odată angrenați în activități educaționale neconforme vârstei lor, le cauzăm mult mai mult rău decât ne-am putea vreodată imagina.

Auzim tot mai des despre copii care, la vârsta de doi ani, știu deja să citească, ori la trei ani să scrie și tot așa, și apreciem, cu stupoare, că în cazul nostru, toate aceste activități aveau loc între 5-7 ani. Adică atunci când materia cenușie era mult mai pregătită pentru a acumula, cantitativ, mai multe informații. Și nu este doar părerea mea, ci și a statisticilor care, potrivit site-ului fee.org, atestă că, în 1998, doar 31% dintre profesori aveau așteptarea ca cei mici să învețe să citească din perioada grădiniței, pe când, în 2010, 80% dintre dascăli se așteptau la acest lucru.

Prof. Nancy Carlsson-Paige, împreună cu colegii săi, au precizat în raportul „Lectura în grădiniță: puțin de câștigat, mult de pierdut“, că atunci când nu sunt sincronizate experiențele educaționale cu nevoile sau nivelul de dezvoltare al copiilor, acestea pot dăuna irecuperabil, determinând sentimente de confuzie, anxietate, dar și inadecvare.

În tot acest cerc vicios, adesea, singurii perdanți sunt copiii. Aceștia sunt puși la colț de către părinții ori îngrijitorii lor, ba chiar comparați cu alți copii de vârsta lor care reușesc să se ridice la nivelul și așteptările adulților, fără prea mult efort. 

Mai mult decât atât, se poate întâmpla ca cei mici să ajungă pe mâna „specialiștilor“, care să-i eticheteze cu diverse afecțiuni și tulburări de comportament (dislexie, ADHD etc.) ori chiar să le fie administrate medicamente psihotrope cu un puternic efect asupra psihicului lor. Merită precizat și numărul covârșitor al copiilor ce au fost diagnosticați cu ADHD în ultima perioadă, minori ce au fost plasați pe tratamente medicamentoase, majoritatea dintre aceștia având sub șase, ani, după cum relatează Centrele SUA pentru Controlul și Prevenirea Bolilor (CDC).

Să-i dăm timpului prețul cuvenit

Un alt aspect ce ar fi sănătos să ne dea de gândit este însuși timpul pe care copilul îl petrece în mediul academic, tot mai mulți părinți lăsându-i pe perioada în care aceștia se află la locul de muncă, fără să realizeze că acest interval poate fi prea extenuant pentru cei mici.

℗PUBLICITATE



Astfel, nu copiii sunt de vină, nu către ei ar fi indicat să arătăm cu degetul, ci către mediile instituționale ce încurajează înrolarea copiilor cu vârste timpurii și care nu le oferă copiilor șansa unei dezvoltări sănătoase și firești. Studiile arată că cei ce sunt născuți în luna august sunt cu 30% mai predispuși a fi diagnosticați cu ADHD decât colegii lor mai mari.

Fiecare vârstă are nu numai farmecul ei, dar și nivelul său cognitiv, iar diferența este una definitorie, când vorbim de primii ani de viață. Nu degeaba există și sintagma „primii șapte ani de acasă“, întrucât aceasta este perioada necesară și suficientă în care un minor poate să-și creeze aptitudini, poate deprinde informații sociale și familiale importante, poate avea noțiuni despre lumea ce-l înconjoară și de mediul în care se află.

Parenting pentru succes

Conform datelor existente referitoare la dezvoltarea interesului pentru citit, in mod normal, copilul de 4-5 ani începe să fie interesat de cuvinte și mai ales de pronunția lor. Atunci când poate face diferența între cuvinte, sens și pronunție, devine conștient de fonologie. Acum abia începe, în mod normal, joaca cu cuvintele, iar prin a parcurge cărțile de copii, învață să distingă textul de poze. După vârsta de 5 ani, copilul devine fascinat de litere, învață logouri și anumite jocuri de cuvinte încep să pară nostime. După 6 ani înțelege că literele reprezintă anumite sunete. Începe scrisul cu litere mari. Pe la 8 ani apare și scrisul cu litere mici și citirea pe cont propriu. La 9 ani deja copilul citește cărți și înțelege textul. Pentru a putea citi sau a scrie însă este important ca vorbirea să funcționeze. 

Medicul psihiatru Mira Milea-Cârmaciu susține: „Dezvoltarea funcțiilor executive, precum controlul impulsurilor, controlul emoțional, planificare și prioritizare, flexibilitate, memoria de lucru, inițierea sarcinilor, organizarea, necesită timp. Comportamentul se bazează arareori pe o singură cauză de fond. Dacă copilul se află într-un mediu puțin stimulant, de unde nu ar avea de câștigat dacă ar avea răbdare, un comportament aparte nu poate fi răspunsul direct al unei lipse de control al impulsivității, ci ar putea reprezenta mai degrabă o reacție rațională. O suprastimulare a creierului copilului din dorința de a accelera procesul de învățare este contraproductivă, deoarece progresul în dezvoltarea executivă este individual. În același timp, un copil care nu răspunde corespunzător la o stimulare normală sau la un proces normal de învățare nu ar trebui să fie catalogat că având tulburări de învățare sau comportament. În timp, se pot observă îmbunătățiri ale capacității de învățare prin expuneri repetate. Însă dacă după o mai lungă perioadă de observație și de aplicare a diferitelor metode de învățare se constată în continuare disfuncții, o evaluare psihologică ar fi indicată.“

Fiecare părinte are datoria nu numai de a-i oferi toate posibilitățile materiale copilului său, pentru a nu-i crea lipsuri, ci are și responsabilitatea de a-l cunoaște mai bine ca oricine și de a discerne asupra vârstei adecvate unei atare activități ori asupra momentului oportun de a începe traseul educațional.

Tot mai multe țări scad perioada in care copiii ajung pe băncile școlii (statul Iowa din S.U.A. cheamă copiii la școală chiar de la vârsta de patru ani), dar, din păcate, politicul nu este în măsură să dicteze ceea ce este sănătos pentru cei mici; drept urmare, poate ar fi mai indicat ca toate aceste măsuri să fie realizate în tandem cu specialiști în sănătate mintală, pentru a nu crea, în paralel, o criză a minorilor inadaptați psihic și emoțional.

Copiii au nevoie de grijă, dragoste, răbdare și căldură, pentru a putea crește și a se putea dezvolta armonios. În lipsa acestora și mânați de o criză a timpului, lucrurile pot degenera, iar noi să nu ne bucurăm de fiecare etapă a vârstei celor mici. Iar părinții au nevoie de educație și informație corectă, de aceea, vă recomand cu încredere lecturarea unor cărți precum: Parenting pentru succesParenting, Inteligența parentalăCreierul copilului tău sau Mindfulness pentru părinți.

Bianca Sîrbu

Bianca Sîrbu - jurnalist, lifestyle editor, om de bazã, pasionatã de comunicare, scris și materie cenușie.

Caută