Furia este o emoție de care celor mai mulți dintre noi le este frică. Da, chiar și cei care își exprimă furia suficient de des și par să nu aibă nici o problemă cu manifestarea ei, chiar și ei ar prefera să scape de ea. Să fim sinceri, furia nu este o emoție acceptată social. Asemenea adicțiilor neacceptate social (sunt și cele acceptate, precum munca, sportul, curățenia ș.a.), furia se dorește a fi eliminată. Ne întâlnim destul de des cu workshopuri sau seminare care ne învață cum să facem față furiei (cum să o controlăm). Cei mai mulți dintre clienții mei se simt cel puțin inconfortabil atunci când simt furie. Și eu am fost o persoană care nu a avut acces la furia ei, decât în acele momente în care „i-a ajuns cuțitul la os“.
Dar furia este o emoție. Și, ca orice altă emoție brută (adică o emoție cu care ne-am născut), furia are rostul ei în viața noastră. Cum bine știm, emoțiile sunt cele care ne îndrumă să ne îndeplinim nevoile, dar și să ne alegem valorile. Undeva, citeam un gând pe care vreau să îl împărtășesc cu voi: „Omul este nu atât de mult în căutarea sensului și scopului vieții, cât mai degrabă în căutarea acelui sentiment de a se simți pe deplin viu.“ Da, sensul este atât de important pentru noi. Dar cum am ști care este sensul vieții noastre, dacă nu am simți împlinire, entuziasm, exuberanță atunci când îl împlinim sau atunci când doar îl contemplăm. Unde este locul furiei în această ecuație, mă veți întreba?! Ei bine, furia este emoția care ne eliberează.
De ce nu ne permitem să simțim furia?
Cum vă spuneam, multe persoane nu își permit să simtă furia. De ce? Pentru că a fost nevoie de o astfel de adaptare pentru a putea face parte din familia în care s-au născut. Reprimăm emoții, în special pe cele „negative“. Dacă am avea un loc sigur în care să le exprimăm (și prin loc mă refer la o relație cu o persoană matură emoțional), dacă ni s-ar îngădui și conține aceste emoții, ele i-ar ajuta pe cei responsabili de îngrijirea noastră și, mai apoi, pe noi înșine să înțelegem ce nevoi avem, care ne sunt îndeplinite și care nu și cum ne pot fi îndeplinite acestea din urmă. Nimic mai simplu… și, în același timp, nimic mai greu.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Mediile abuzive sau severe sunt cele care cu siguranță nu fac loc unei manifestări sănătoase a furiei copiilor. Însă nu doar ele. Să presupunem că un părinte nu poate gestiona furia sau frustrarea copilului său atunci când cel mic o trăiește pentru că i s-a făcut o nedreptate la grădiniță (un coleg i-a luat mașinuța și a stricat-o, iar când cel mic i-a spus doamnei educatoare despre ce i s-a întâmplat, aceasta l-a ignorat). Părintele, în loc să fie un refugiu sigur pentru copil, îi spune: „Acesta nu e un motiv să fii supărat! Te rog să te liniștești și apoi mai discutăm. Copiii cuminți nu se înfurie!“ Mesajul acesta va varia de-a lungul dezvoltării copilului, care, ajungând la perioada adultă, știe că nu are motiv să se înfurie, că trebuie să fie mereu liniștit, pentru că oamenii buni nu simt furie.
℗PUBLICITATE
Cu astfel de situații mă întâlnesc în cabinet. Oamenii se rușinează sau se învinovățesc pentru că simt furie. Au învățat că este lipsit de respect, imatur sau nepoliticos. O îndreaptă către ei înșiși (vocea critică), o reprimă sau încearcă să o controleze, crezând că, așa, emoția dispare. Și ajung, într-o zi, să răbufnească într-un mod în care nu și-ar fi imaginat vreodată că o vor face. Sau trăiesc o stare depresivă… nimic nu are rost, nu simt nicio bucurie în ceea ce fac, simt că nu fac nimic pentru ei și că viața trece. Furia este o emoție validă și de simțit mai ales în situații în care am fost sau suntem abuzați, nedreptățiți, tratați cu lipsă de respect sau atunci când limitele ne sunt încălcate.
Să privim către furie cu alte lentile psihologice
Cum spuneam mai sus, furia ne eliberează. Furia este o emoție puternică ce ne motivează, un combustibil al schimbării și al comportamentelor de protecție proprie și a celorlalți. Totul începe când ne dăm voie să „prindem furia încă din fașă“ (să o identificăm), să o trăim în corpul nostru, în brațele noastre și să o eliberăm (ca orice altă emoție observată, acceptată și trăită, ea va atinge un vârf și apoi se va domoli), pentru ca la final să ne întrebăm: „De ce a apărut furia? Ce vrea să îmi spună? Ce aș putea schimba în viața mea? Ce nevoie am și nu o îndeplinesc într-un mod sănătos?“ Bineînțeles, acesta este doar începutul; dacă ne dorim ca această schimbare să aibă loc în întregime, să ne vindecăm de rănile trecutului, e nevoie să accesăm furia legată de aceste răni și să o direcționăm spre cei care le-au produs (nu prin a-i răni la rândul nostru sau prin a-i confrunta, ci în terapie, acolo unde avem un spațiu de siguranță pentru a ne uita la trecut și pentru „a-l trăi cu emoția de copil, dar cu mintea de adult“, după cum spune Gáspár György în cartea sa, Suflete de sticlă).
În plus, la început, avem nevoie să facem loc furiei în viața noastră cu multă compasiune. Acea compasiune pe care am fi avut nevoie să o primim de la părinții noștri, chiar și atunci (sau mai ales atunci) când propriile lor comportamente ne provocau furie. Îmi îndrum clienții și clientele să închidă ochii și să se vadă ca având cinci, șase… 12 ani, stând în fața mamei sau a tatălui și spunând: „Nu îmi place să îmi faci asta! Mă doare când vorbești așa cu mine sau cu mama/tata! Nu vreau să fac totul așa cum vrei tu! Nu am nevoie de acest lucru de la tine! Sunt furios sau furioasă când mă trimiți în cameră fără să asculți și versiunea mea!“ Reacțiile sunt diferite: de la râs ironic, la blocaj, la lacrimi, dar mesajul e mereu (sau aproape mereu) același: „Nici nu îmi pot imagina așa ceva!“ sau „Nici acum nu pot să îi spun așa ceva!“
La câte nevoi ați renunțat, câte emoții ați reprimat și… oare ce dorește să vă spună furia pe care o experimentați din timp în timp?!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
