„Mie nu mi se poate întâmpla niciodată!“. Gândim asta cu un soi de trufie despre multe: despre boli, despre accidente, despre eșecuri profesionale, despre fraude și escrocherii, despre sarcini nedorite, despre falimente și relații eșuate. Ni se pare că, dacă ne spălăm pe mâini, ne facem analizele periodic, ne protejăm, ne facem asigurări de tot felul, suntem punctuali și serioși, facem economii, citim, ne informăm și ne documentăm, suntem cu ratele achitate la zi și nu dăm click pe link-uri suspecte, suntem la adăpost de rele.
Așa gândeam și eu despre o posibilă relație cu un partener abuzator: că nu mi se poate întâmpla niciodată. Doar citisem atâtea cărți despre relații, scrisesem zeci de articole de cuplu pentru presa glossy, aveam în telefon multe numere ale unor psihologi cunoscuți, de la care învățasem atâtea ca jurnalistă la un site de wellbeing, și prietene care m-ar fi tras de mânecă. Aveam, cum s-ar zice, toate instrumentele ca să-mi dau seama și să mă feresc. Și oameni care să mă atenționeze și să mă susțină în preajmă. Cu toate astea, cum mi-aș putea explica anul și jumătate petrecut într-o astfel de relație?
Începuturile sunt întotdeauna frumoase
De fapt, n-au fost chiar 18 luni de chin și abuz. Lunile de început, așa cum este orice început, au fost frumoase. După căutări și experiențe de tot felul, găsisem, în sfârșit, partenerul potrivit pentru mine, care mă învăluia cu dragoste și atenție, cu care eram compatibilă pe multe paliere ale vieții, care era dornic să construiască o relație cu sens și viitor alături de mine, care abia aștepta să-mi cunoască prietenii, familia, copilul. Sună a clișeu? Cu siguranță! Doar că binele se declină teribil de asemănător pentru noi toți, oricât de diferiți ne-am crede și chiar suntem. Iar răul… ei bine, răul nu apare dintr-odată gol și la vedere, în lumina zilei, ci are, mai degrabă, contururi imprecise și se camuflează ingenios în gesturi, cuvinte care dor, remarci cu subînțeles, tăceri care pedepsesc, apeluri nepreluate, mesaje fără răspuns, respingere, invalidare, critică deghizată în „eu îți vreau doar binele“, reproșuri de tot felul și lipsă de sprijin.
Și, totuși, am fost o victimă
Toate astea le văd cu claritate (abia) acum. Pentru că, așa cum aveam să aflu, „adesea, victimele abuzului emoțional sunt atât de confuze, încât nu pot vedea clar dinamica dăunătoare în care sunt prinse, ajungând să creadă că provocările relației sunt din vina lor. Ele petrec timp ruminând și negociind, analizând modul în care își pot adapta comportamentul sau evita confruntarea. Victimele se confruntă cu probleme de stimă de sine, precum și cu anxietate și depresie“. (Mai multe despre ce simți ca victimă a abuzului emoțional poți citi aici).
Mi-e greu să gândesc despre mine ca despre o victimă. Și, totuși, îmi dau seama că asta am fost. Se spune că it takes two to tango. Am fost acolo, acceptând un comportament toxic din partea partenerului meu, deși eram conștientă că nu sunt într-un loc benefic mie: mă simțeam incapabilă să mă smulg și să plec, chiar dacă aveam alături un psiholog care mă ghida să găsesc în mine resorturile necesare, pentru a renunța la o relație care-mi luase toată bucuria și pofta de viață. Ba chiar mă schimbase până în punctul în care nu mă mai recunoșteam. Ce mă oprea? Lista mea de motive ar suna cam așa:
- Dragostea
Abuzul emoțional nu este ușor de demascat, deoarece mecanismele sale sunt subtile și sofisticate. Dar cred că motivul principal care ne ține acolo este simplu și chiar sub nasul nostru: dragostea. Să nu uităm că cel care iubește este încăpățânat, încrezător și loial. Prin urmare, aceste mecanisme nu sunt vizibile cu ochiul liber și, chiar dacă sunt percepute și observate, creierul aplică adesea strategii foarte complexe pentru a descuraja îndoielile, pentru a emite o ceață densă care ne împiedică să vedem cu claritate ce se întâmplă.
℗PUBLICITATE
- Dependența
Ciclul abuzului emoțional funcționează adesea ca o dependență. Există un flux pedeapsă-recompensă, în care rămânem prinși. Suntem, uneori, obiectul unei atenții excesive, al celei mai incredibile afecțiuni și pasiuni, dar, la scurt timp după, apar răceala, umilințele și reproșurile, generând răni. Tot acest cocteil, plin de imprevizibil și emoții contradictorii, transformă acest ciclu într-o adicție.
- Teama de singurătate
Oricât de seducătoare și vindecătoare poate părea, uneori, singurătatea, ea este benefică în doze mici și pe perioade limitate de timp. Conform unui studiu realizat pe parcursul mai multor ani, în rândul europenilor, persoanele singure sunt adesea stigmatizate social, au o stare de sănătate mai precară și performanțe cognitive mai slabe, se confruntă cu probleme de sănătate mintală și au o viziune pesimistă asupra vieții. Așa că nu-i de mirare că singurătatea funcționează pentru cei mai mulți dintre noi ca un bau-bau, ceva care trebuie evitat cu orice preț, chiar și când prețul se traduce prin ignorarea propriilor nevoi sau limite (iar mie mi-e destul de frică de singurătate).
- Presiunea socială
Trăim într-o societate în care succesul se declină în linii mari pe două planuri: profesional și personal. Oricâte realizări ar avea pe alte paliere ale vieții, persoanele singure sunt încă privite cu un soi de suspiciune („Are peste 40 și tot singur(ă) este? Oare de ce?“). Dacă la asta mai adaugi presiunea familiei („Cum de n-ai și tu pe cineva? Poate doar faci pe discreta… E mai bine să faci echipă cu cineva, copilul crește, ce o să te faci după aia?“), aproape că-ți vine să spui: „Rău cu rău, dar mai rău fără rău“.
- Stima de sine scăzută
Abuzul emoțional te poate face să te îndoiești de propriile gânduri, abilități și de percepția pe care o ai asupra realității. Practic, nu mai ai încredere în propriile instincte. Ai tendința de a te autosabota, de a te considera o persoană lipsită de valoare, incapabilă și inadecvată.
În loc de concluzie
A trecut aproape un an de când am închis acest capitol al vieții mele. Mi-ar plăcea să spun că eu sunt cea care a pus punct relației abuzive, dar lucrurile n-au stat așa. Chiar dacă finalul n-a fost în mâinile mele, vindecarea a fost. Iar pentru asta mi-au fost de ajutor:
- Prietenii. E important să ai o rețea de sprijin și să reiei legăturile cu apropiații tăi, chiar dacă partenerul abuzator a avut tendința de a te izola. Alături de prietenii mei m-am regăsit pe mine, persoana veselă și entuziastă, cu simțul umorului și cu o doză sănătoasă de auto-ironie. Conectându-mă cu ei, m-am reconectat cu mine.
- Călătoriile. Pentru mine, vacanțele și excursiile au funcționat ca un medicament. Nu doar că am descoperit locuri interesante, dar mi-am creat amintiri noi, cu alte personaje în fundal, care mi-au alungat teama de singurătate. În plus, am trăit experiențe care mi-au arătat că viața poate fi frumoasă în foarte multe moduri și mi-au reamintit că fericirea nu se declină neapărat într-o relație de cuplu.
- Timpul petrecut cu mine. Introspecția e de mare ajutor în orice proces de vindecare. De-a lungul acestui proces, am încercat, pe cât posibil, să renunț la tonul auto-critic, să fiu blândă cu mine în demersul de auto-analiză, să-mi decantez trăirile, să-mi extrag învățămintele. Să-mi vorbesc așa cum i-aș fi vorbit celei mai bune prietene.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
