Skip to content

De ce mințim? De ce ne lăsăm mințiți? Mințim de plăcere, mințim de nevoie, mințim de frică? De ce nu ne permitem să spunem adevărul și numai adevărul? Ce ne înspăimântă? Ce ne face să fugim de noi înșine și de ceilalți? De multe ori, mințim ca să ne protejăm sau să protejăm. Credem că, dacă ne ascundem în spatele unei minciuni mărunte, evităm un posibil rău pe care l-am putea face. Orice emoție poate fi falsificată cu scopul de a ajuta ascunderea altei emoții. Cel mai adesea, masca folosită este zâmbetul. Simțim teamă, furie, supărare, dezgust și încercăm să scăpăm de astfel de emoții negative afișând un zâmbet. Cred că fiecare dintre noi, la un moment dat, și-a ascuns sentimentele negative abordând un zâmbet, mai ales atunci când a fost întrebat: „Ce mai faci?“ Răspunsul la această întrebare vine de cele mai multe ori automat: „Bine. Tu?“ Tot ceea ce se așteaptă de la noi atunci când suntem întrebați „Ce mai faci?“ este amabilitatea. Dacă nu răspundem astfel la saluturi, ne trezim invadați de întrebări și soluții, care mai de care mai  bune pentru indispoziția sau problema noastră.

Minciuna a existat dintotdeauna și a fost dezaprobată dintotdeauna. Ne folosim de ea ori de câte ori ni se pare că adevărul nu este confortabil. Dar ce este, până la urmă, minciuna? Un adevăr mascat? Sunt multe feluri de a minți, în afară de trecerea sub tăcere. De multe ori spunem adevărul, dar puțin răsucit sau doar pe jumătate. Am învățat să mințim tot atunci când am învățat să spunem și adevărul. Tolerăm minciuna, atunci când e folosită ca armă împotriva cruzimii. O blamăm, atunci când preferăm adevărul oricare ar fi el.

Am învățat să mințim încă din copilărie. Am descoperit că minciuna ne poate salva de vreo pedeapsă ori ne poate aduce recompense pe care altfel nu le-am fi primit. Alegem de fiecare dată minciuna, atunci când vrem să protejăm pe cineva, așa cum făceam și în copilărie, când frații sau prietenii noștri ar fi fost pedepsiți din cauza unor greșeli de iertat, dacă noi nu am fi spus o minciună binefăcătoare. Și ca adulți, avem nenumărate motive pentru a minți. Ne ascundem în spatele minciunii, pentru a câștiga admirația celorlați. Nu avem încredere că adevărul îi va face pe ceilalți să ne placă sau să ne admire în continuare, așa cum credem noi că o fac. Mințim când vrem să ne sustragem dintr-o situație socială, de la vreun eveniment, de la vreo activitate care nu ne face plăcere. Găsim nenumărate motive, pe care încet, încet începem chiar noi să le credem. Mințim pentru a evita o situație jenantă sau pentru a păstra discreția.

Minciunile, mai mici sau mai mari, ne aduc de multe ori avantaje. Folosim minciuni pentru a flata, pentru a câștiga încrederea, pentru a părea mai atrăgători. Ne mințim în fiecare zi și îi mințim pe ceilalți de câte ori avem ocazia. Ne mințim că suntem bine, că suntem bucuroși, că suntem fericiți. Ne mințim că nimic nu ne poate destabiliza emoțional, că suntem puternici.  Fiecare își creează lumea așa cum o vede și cum o simte. Fiecare crede în adevărul și în minciuna lui. Mințim, pentru a rezista și pentru a ne crea un zid de protecție împotriva micilor răutăți ale celorlalți sau ale vieții.

„Minciuna permite păstrarea unei imagini onorabile în fața celorlalți, ca și în propriii tăi ochi, deoarece persoana pe care o minți cel mai mult ești, bineînțeles, tu însuți. Chiar dacă nu ne place acest fapt, trebuie să recunoaștem adevărul: cei mai mulți dintre noi nu sunt în stare să accepte adevărurile despre ei înșiși decât cu picătura și, în aceste condiții, să te minți ține deseori de supraviețuirea mentală.“ – Gérard Apfeldorfer, psihiatru și psihoterapeut

℗PUBLICITATE



Să spui adevărul este, desigur, piatra de temelie a unei relaţii. Dar când este omiterea anumitor fapte sau informaţii o chestiune de tact şi când este ea o lipsă de onestitate?

Actul de a minți necesită capacitatea de a ne pune mental în locul celuilalt și de a vedea lucrurile în felul lui, adică de a da dovadă de empatie, apoi de a construi o poveste, în cuvinte sau prin gesturi, care să capete sens și pe care celălalt să o poată accepta.

„E greu să spui adevărul, să-l asculţi e şi mai greu, iar să-l faci înţeles e cel mai greu. – Hagop Baronian, prozator armean

„Înșeală, doar dacă poți schimba comportamentul într-un fel care să valoreze mai mult decât încrederea pe care ai să o pierzi, în caz că minciuna o să fie descoperită.“ – Iain King, scriitor britanic, extras din Cum să iei decizii bune și să ai dreptate tot timpul

Nu încurajez minciuna, însă trebuie să recunoaștem că, uneori, o minciună bine plasată poate preveni declanșarea unui conflict. Un „Minte-mă frumos!“ va fi oricând preferabil unui „Vreau să știu adevărul, oricare ar fi el!

Simona Ioniță este jurnalist cultural, psiholog și lucrător prin arte combinate. Autoare a trei cărți și blogger din 2008. Licențiată a Facultății de Psihologie și Științe ale Educației (Universitatea Hyperion). Pasionată de cărți, psihologie, teatru și călătorii.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0