Motto: „Uneori, când îți miști corpul, poți să-ți ajuți creierul să se simtă mai bine“ — Creierul copilului tău, Daniel J. Siegel
Bună! Andreea, o fetiță de opt ani, aici. Vreau să vă spun câteva lucruri despre mine.
Sunt o fetiță curioasă care vrea mereu să știe totul despre lucrurile care o înconjoară. De ce zboară păsările, de ce s-a încruntat mama, de ce senzația de arsură se simte așa și nu altfel? Pentru că mintea mea neobosită aleargă așa, întruna, corpul meu se mișcă și el, încercând să țină pasul. Dacă aș fi un pic mai mare, aș spune că toate gândurile astea sunt ca un dinam care trimit foarte multă energie în corpul meu. Nimeni nu știe, dar acesta este motivul pentru sunt mereu așa de agitată. Nimeni nu se întreabă de ce, dar mi se spune foarte des să mai stau locului, să fiu cuminte, să vorbesc mai puțin și să mai pun burta pe carte, că nu tot ce zboară se mănâncă. Eu aud totul, dar în sinea mea, știu că e mai bine să continui să fiu ca mine, chiar dacă asta pare să-i supere pe cei din jurul meu. Mai ales, știu că nu pot fi altfel.
Pe atunci nu știam că am dreptate și nici că este bine să fii ca tine, pentru că oricine altcineva este ocupat, așa cum umblă vorba în zilele noastre. Doar continuam să-mi văd de treaba mea, pentru că nu știam altfel. Treaba mea era jocul, iar eu aveam două preferate: întrecerile de alergare cu ceilalți copii (ați ghicit, pentru că eu câștigam!) și să mă joc de-a profesoara de sport cu cei mai mici – combinația dintre conectare, împărtășire și mișcare.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Pe repede înainte, douăzeci și opt de ani mai târziu, mă uit înapoi, la experiența fetiței îndrăznețe cu bucle rebele, cu o bucurie amestecată cu o ușoară undă de mâhnire. Bucurie că, de fapt, eu am știut dintotdeauna cine sunt, și mâhnire, pentru că ceilalți n-au știut să mă creadă. Ca atunci când ai făcut școala de șoferi în București, dar la examen ești verificat după regulile din Londra.
Într-o lume ideală, cineva ar fi spus: „Hai să punem energia asta la treabă!“ încă de atunci. Oare care ar fi fost drumul meu? Mai bine spus, în ce loc aș fi fost în acest moment pe drumul meu? Pentru că, experiența mea de viață și de om, care a observat și care a crescut alți doi pui de om din prima zi a vieții lor, îmi spune că noi ne naștem cu propria matrice, pe care o explorăm din ce în ce mai profund, și că în noi există acele semne distincte, acele urme de sine, de individualitate, încă de la început. Doar să fie acolo cineva să le vadă și să le crească!
Mișcarea – mecanism sănătos de adaptare și integrare
Mai mult, ca adult și ca mamă, în procesul de creștere a copiilor mei și a mea, de fapt, am descoperit că mișcarea a fost un mecanism inteligent și sănătos de adaptare. În cartea Creierul copilului tău, dr. Daniel J. Siegel și dr. Tina Payne Bryson descriu „12 strategii revoluționare de dezvoltare unitară a creierului copilului tău“, pe care îmi place să le împărtășesc părinților în ateliere pe etapele de dezvoltare a copilului.
Una dintre ele, foarte aproape de inima și natura mea, este „Mișcă sau vei pierde“: „Cercetările au arătat că mișcarea corpului afectează, în mod direct, chimia creierului. Deci atunci când unul dintre copiii tăi a pierdut legătura cu creierul superior, o metodă puternică de a-l ajuta să-și recapete echilibrul este să-și miște corpul […] Corpul este plin de informații pe care le trimite la creier. De fapt, o mare parte din emoția pe care o simțim începe în corp. Stomacul care face gălăgie și umerii tensionați trimit mesaje fizice de anxietate la creier, chiar înainte de a fi conștienți că suntem nervoși. Fluxul de energie și informațiile din organism care merg spre trunchiul cerebral, regiunea limbică și apoi spre cortex ne schimbă starea fizică, stările emoționale și gândurile. Distracția jocului, cuplată cu activitatea fizică, poate să schimbe complet atitudinea mentală a copilului și să vă facă dimineața mult mai plăcută“.
Susține acele trăsături care ies în evidență la copilul tău, privindu-le ca pe niște calități, și nu ca pe defecte
În prezent, când eu însămi sunt cel mai important adult din viața mea, pot să iau decizia să nu ignor acele părți din mine care ies în evidență. Așa că, atunci când vorbesc prea mult și prea tare, încerc să spun ceva ce merită să fie auzit, ceva ce contează. Atunci când n-am stare, să iau acea energie cu care am fost binecuvântată și să mișc și lucrurile din jurul meu într-o direcție bună.
Dragă părinte, dacă mă crezi pe mine și tot ce am spus mai sus, de două ori mai mult aș vrea să-l crezi pe copilul tău că face ce știe el mai bine să facă. Astfel că, atunci când n-are stare, de fapt ceva îl sâcâie și nu-i dă pace, iar mișcarea corpului ar putea fi acel lucru care-l ajută – asta până să audă de cercetări științifice. Dacă nu-i mai tace gura și tu ai obosit să răspunzi la întrebări, cere ajutor. Nu ca să-l repari, ci ca să-l stimulezi sau să-i îmbunătățești tehnica. Dacă nu poate învăța fix cu acele metode cu care ești tu obișnuit, schimbă metoda. Peste 30 de ani va avea un job al cărui nume nici nu vei ști să-l pronunți.
În loc de concluzie, las tuturor părinților care citesc acest articol un citat din cartea lui Douglas Stone, Thanks for the feedback: The Science and Art of Receiving Feedback Well: „Înainte să-mi spui cum să fiu mai bun, înainte să scoți la iveală toate planurile tale de viitor, de schimbare, de reparare și îmbunătățire despre cum să mă scutur de praf ca să fiu strălucitor și de succes, află ceva: Am mai auzit toate astea! Am mai fost notat, evaluat și măsurat. ghidat și îndrumat. Deja am fost ales cel mai bun, cel mai slab și neales deloc. Și asta doar până la grădiniță“.
Citește și: