skip to Main Content
Mituri Despre Terapie. Prin Ce Scuze și Explicații își Ascund Românii Teama De Psihoterapie?

Mituri despre terapie. Prin ce scuze și explicații își ascund românii teama de psihoterapie?

Uneori, ne convingem că e suficient să citim o carte și astfel să cunoaștem metehnele educației, credem că știm mecanică doar asistând la „operația“ motorului mașinii personale, considerăm că avem cunoștințe de medicină, drept urmare, suntem apți în a ne autodiagnostica și mai ales a ne vindeca.

Am citit de curând un articol al soților Gottman, autorii cărții Viața în doi, când suntem trei, în care cei doi experți de renume internațional vorbesc despre miturile dezvoltate în jurul terapiei și despre rolul și importanța ei. Pornind de la textul lor și de la observațiile mele terapeutice, aș vrea să analizăm puțin aceste mituri. (Și, da, știu că au circulat și încă mai circulă multe astfel de materiale în spațiul online, dar știu și cât de important este să privim dincolo de frici, îngrijorări sau fabulații și să îndrăznim să ne trăim viața din plin.) [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

„Cei care apelează la terapie sunt slabi și instabili, ca să nu le spunem defecți sau duși cu capul“

Suntem tentați să credem astfel de afirmații, fără a le pune sub semnul întrebării sau a reveni asupra lor cu propriile noastre concepții și chiar experiențe, cu ajutorul cărora am putea face o evaluare personală. Istoria noastră de viață este marcată de un trecut în care educația funcționa pe principii deloc sănătoase, de genul „Pentru că așa vreau eu!“ și „Bătaia e ruptă din rai“ etc.

Astfel de concepte s-au instalat fără să ne dăm seama în mintea noastră și, uneori, la fel, fără a ne da seama, deși am citit și ne-am documentat, ele ne determină să reacționăm nu tocmai sănătos în contexte de viață diferite. După o astfel de epocă, nu putem considera în mod realist și pragmatic că avem o educație adecvată. Asta ne duce spre concluzia că e cazul să facem pași tot mai deși în direcția unor metode noi de educație, de dezvoltare personală, bazate pe știință și pe cercetări.

Puțini dintre noi cunosc cercetările lui Michael Tomasello. El a realizat un experiment care a captat atenția publicului în ceea ce privește comportamentele copiilor și a evidențiat faptul că aceștia sunt buni în mod natural. Tomasello spune: „De la primul pas, primul cuvânt și de când devin ființe culturale, copiii sunt în mod natural cooperanți și de ajutor.“ Mai sunt și alte teorii conform cărora copiii se nasc integri, cu toate abilitățile necesare, dar pe parcurs, prin limitări educaționale sau sociale, copiii își dezvoltă un sine fals, menit să mulțumească părinții ori alte persoane de referință. Se plusează astfel pe concretizarea unui sine fals și nu a unuia autentic, care să descrie personalitatea unică și minunată a copilului.

Există un studiu desfășurat pe 30 de ani, ca cel al lui Michael Tomasello, care poate să dezmintă ideea că ești „slab“ sau „instabil“ fiindcă apelezi la terapie. Sub lumina unui singur studiu, aș spune că a apela la terapie ilustrează curajul de a înțelege, de a te autodepăși, dar mai ales de a pune sub semnul întrebării ceva ce ți s-a prezentat cândva ca adevăr suprem. Sunt sigură că în prezent tot mai mulți părinți au renunțat la concepția că „bătaia e ruptă din rai“, iar asta și pentru că, între timp, psihologia a adus în lumea noastră conceptul de „disciplină pozitivă“ și metodele de parenting.

Un argument mai simplu în favoarea terapiei ar fi proverbul african care te îndeamnă „să nu-i ceri o cămașă omului dezbrăcat“. Terapeutul este cel care chiar îți poate oferi un ajutor, după atât de mulți ani de formare și de terapii în cabinet. [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

„Terapia se focalizează doar pe copilărie – pe care, oricum, nu o mai poți schimba“

Psihologia ultimilor ani a adus oarecum în plan prezent Gestalt terapia, a cărei preocupare este de „aici și acum“ și care se focalizează pe prezent, în spațiul de siguranță al terapiei – atât de prezent, încât se folosește de situația concretă, resimțită în relația terapeutică creată: „Cum te simți acum, când vorbești despre…?

E adevărat că părți și fragmente ale terapiei vor duce și spre copilărie, căci – revenind la modele și la primul mit – am fost învățați de către părinții noștri sau de către generațiile trecute să fim rigizi. Ba mai mult, am învățat de primele noastre relații romantice (acelea naive și aparent fără importanță) că normalitatea relațiilor cuprinde și abuzul (de orice natură ar fi) și că suntem vinovați de deciziile proaste din trecut (care ne vor urmări toată viața și ne vor pedepsi neîncetat). Toate acestea ne determină să ne poziționăm în rol de victimă și devin sfori ce ne ancorează în trecut. Tot legat de acest mit, trebuie să vorbim și despre revoluționarul concept de mindfulness, care a penetrat aproape toate abordările psihoterapeutice și care este, iarăși, despre a ne concentra atenția asupra momentului prezent – acesta fiind singurul spațiu psihologic în care putem face cu adevărat schimbări și pe care-l putem influența la modul real.

Psihologia ultimilor ani a adus noutăți prin intermediul terapiilor de scurtă durată. Iar acest fapt mă duce spre următorul mit: [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

„Terapia durează toată viața sau, cel puțin, un mare număr de ani – și cine își permite acest lux?!“

Frecvența ședințelor și durata se află în mâinile celui care apelează la terapie. E o responsabilitate pe care el și-o asumă și care influențează eficiența terapeutică. Se poate întâmpla ca scopul terapeutic să fie atins în două sau trei ședințe, iar efectele să fie ușor observabile prin aplicarea instrumentelor învățate destul de repede.

De aici își face drum următorul mit, susținut de cei ce nu consideră că au o problemă care să necesite cu adevărat terapie. [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

„Lupta mea nu este atât de grea, încât să merg în terapie“

E posibil să fim tentați să ne comparăm problemele sau luptele cu cei care trăiesc contexte de viață foarte dificile. Ei bine, contextul poate că nu este același. Dar, pentru cel care simte că duce o luptă mai ușoară, ignorarea problemei proprii nu face decât să minimalizeze o luptă pe care (până la un punct) o poate trimite în „liniștea“ uitării, dar care poate reveni ulterior ca o avalanșă a dramelor. Și atunci, de ce să nu încercăm, poate, chiar acele două-trei ședințe acum, ca să stabilizăm situația, în loc să așteptăm avalanșa?!

În egală măsură, asumându-ți responsabilitatea față de propria cunoaștere, poți continua terapia o perioadă îndelungată – încercând să descoperi într-un mod mult mai profund gânduri și concepte care te definesc, dar care nu-ți mai sunt de folos în prezent. [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

„De ce să merg la terapie? Mai bine vorbesc cu familia și prietenii“

Brené Brown descrie în câteva pasaje din cărțile sale câteva contexte în care simplul sfat din partea unui prieten sau membru de familie nu ne-ar fi de niciun folos.

1. Prietenii care se simt la fel de rușinați ca și tine atunci când îți aud povestea nu fac decât să-ți confirme cât de „oribil“ te-ai comportat. După asta, poate urma chiar și o tăcere stânjenitoare, urmând ca tu să-ți consolezi prietenul.
2. Îți pot răspunde prin simpatie („îmi pare atât de rău pentru tine!“) și nu prin empatie („Înțeleg, sunt alături de tine! Mi s-a întâmplat și mie!“). Și toate astea sunt apoi urmate de un taifun al rușinii, abia atunci devenit cu adevărat letal.
3. Poate că pentru unii dintre prieteni ești un exemplu absolut de prețuire de sine și de autenticitate. În astfel de cazuri, aceștia ar fi ultimii pe lista ta, atunci când ai avea nevoie de înțelegere. Ei se vor simți dezamăgiți de imperfecțiunile tale, chiar mai mult decât te simți tu.
4. Unii dintre cei apropiați se vor simți atât de inconfortabil în fața vulnerabilității tale, încât te vor mustra imediat: „Cum ai putut să faci asta? La ce te gândeai?“ sau vor încerca să dea vina pe altcineva: „Cine era tipul acela? Vom avea grijă de el!“ [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

„Terapia nu-și merită banii – ar trebui să se facă din suflet“

Așa cum plătim un serviciu medical sau pe cele de înfrumusețare, la fel putem cota și importanța terapiei în viața noastră. Cu atât mai mult, cu cât un impas resimțit în mintea omului îi aduce acestuia modificări substanțiale în viață, în mai multe arii diferite de activitate. Igiena mentală este la fel de importantă ca cea fizică! Și nici terapeuții nu fac muncă voluntară, chiar dacă lucrează cu ceva extrem de valoros – mintea și sufletul uman. La fel ca un medic care te vindecă, și psihoterapeutul merită investiția, mai ales că în multe cazuri s-ar putea să se dovedească a fi cea mai valoroasă investiție pe care ai făcut-o. [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

„Terapeuții îți sunt de folos doar dacă au trăit sau experimentat aceleași dificultăți ca tine“

Emil Cioran spunea cândva: „Arta de a fi psiholog nu se învață, ci se trăiește și se experimentează, deoarece nu există un complex de canoane care să-ți dea cheia misterelor psihice, a structurilor diferențiale ale vieții sufletești.“ Cândva am fost tentată să cred și eu asta. Dar complexitatea trăirilor este atât de vastă, încât ar fi imposibil de cuprins de către o singură ființă umană.

Empatia și știința sunt cele care-l introduc pe terapeut în universul clientului, chiar dacă terapeutul nu a avut exact aceeași trăire. Și chiar dacă experiențele ar fi asemănătoare sau identice, totuși, trăirile și percepțiile personale pot fi cu mult diferite.

Citatul lui Emil Cioran conține, totuși, o urmă de adevăr. Faptul că o persoană este formată în domeniul sănătății mintale nu înseamnă că nu are parte de propriile lupte interioare sau că deține răspunsuri la toate întrebările. Și terapeuții sunt oameni!

Și încă ceva: Oare, ortopedul și-a rupt toate oasele, pentru a practica meseria pe care o are? Sau stomatologul și-a tratat singur toți dinții, pentru a deveni un bun dentist? Ei bine, în mod cert răspunsul este, în ambele cazuri, „nu“. Prin urmare, este indicat ca și meseria de psiholog sau psihoterapeut să o vedem tot prin lentila științei și a umanității, fără să ne mai ascundem în culisele unor păreri preconcepute sau al rezistențelor cognitive. [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

Sper că am reușit să disipez o parte dintre mituri și mai sper că, dacă ai nevoie de ajutor, dacă ai nevoie de ghidare într-un domeniu al vieții în care întâmpini dificultăți și care te preocupă, vei apela la terapie – la psihoterapie. Acest proces îți va oferi oportunitatea de a-ți explora propriile gânduri, emoții și acțiuni și te va ajuta să te cunoști la un nivel mult mai profund – ceea ce-ți va aduce o evoluție substanțială în toate ariile vieții.

Diana Bocsitan

Psiholog și psihoterapeut cu drept de liberă practică, acreditat de Colegiul Psihologilor din România este specializată în psihologie educațională și în psihoterapia familiei, cu formare în cadrul AMPP. Are o experiență de zece ani în domeniul educației copilului, adolescentului și familiei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută